Presa anilor ’90, poveste cu două vedete – „România Mare“ şi „Europa“

in Polemici, controverse

Mă gîndeam să intitulez acest al doilea episod al poveştii presei anilor ’90 pe baza extremelor – ceva de genul Revista „România Mare“, de la „Mirescu – procurorul“ la „Foto Vladimir“. Dar au existat şi „Europa“, şi „Politica“, şi „Tinerama“, şi „Caţavencu“… şi multe altele.
Revista „România Mare“ a fost un şoc pentru opinia publică. Vadim a avut îndrăzneala de a tipări contra curentului unanim al presei, o presă radical anticomunistă, lansatoare de zilnice „dezvăluiri“ despre Nicolae Ceauşescu, securişti, liste de informatori, atacuri la adresa foştilor demnitari comunişti – şi, în schimb, o tribună a laudelor pentru tot soiul de aşa-zişi disidenţi, luptători anticomunişti sau martiri ai vechiului regim. În plus, era o presă în care vechile glorii ale scrisului – în frunte cu Eugen Barbu, Adrian Păunescu, Dinu Săraru, Vadim, Nicolae Dragoş şi mulţi alţii – erau ostracizate. Vadim răstoarnă totul – stilul lui radical, agresiv de multe ori, se pune de-a curmezişul orientării presei vremii; Vadim dă cuvîntul vechilor conducători care fac dezvăluiri cutremurătoare despre ceea ce s-a întîmplat la aşa-zisa revoluţie şi cum este distrusă şi furată ţara; efectul este extraordinar – pe de-o parte, toată presa sare pe Vadim şi „România Mare“, făcîndu-i, însă, un serviciu uriaş, o promovare fantastică – tirajul revistei creşte exponenţial, de la număr la număr. Alt efect a fost curajul pe care Vadim l-a dat unor ofiţeri, în rezervă sau chiar activi, de a deconspira nemerniciile pe care ei le vedeau şi le sesizau, dar politicienii le ascundeau. Vadim a început să deconspire şi impostura disidenţilor şi liderilor politici, a multora care erau priviţi drept „sfinţi“ şi „martiri“ ai comunismului, dar erau, de fapt, fie şarlatani, fie turnători ai Securităţii. Alături de Vadim au început să vină nume grele, de la scriitorii şi ziariştii susmenţionaţi, la investigatori de profesie – cel mai important fiind Dan Ioan Mirescu, cel care primise titlul de cel mai bun procuror român între 1987 şi 1989. Minte strălucită şi pană tăioasă, „Procurorul“ a răscolit, prin anchetele sale, multe dintre afacerile vremii. Om cu multă personalitate, fire de multe ori dificilă, D.I. Mirescu avea să intre în conflict cu Vadim, urmînd o despărţire cu scîntei şi multe contre de la distanţă, prin articole publicate în ziare importante ale vremii. „Procurorul“ îşi va relua cariera de investigator de presă la „Atac la persoană“. O altă personalitate care a dat culoare „României Mari“ a fost generalul Radu Theodoru, aviator veteran al războiului mondial, dar şi scriitor de succes al anilor ´70 – ´80. Theodoru, de asemenea o minte strălucită şi un foarte bun organizator, a fost unul dintre cei care au pus bazele Partidului România Mare, alături de Vadim, Eugen Barbu, istoricii Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, de tînărul inginer Nicu Vasilescu… Şi în cazul său, ca şi al lui Mircea Hamza, jurnalist de marcă, problemele de personalitate au dus la o ruptură de Vadim şi „România Mare“, generalul continuînd activitatea publicistică la revista-soră a „României Mari“, „Europa“. Fondată de publicistul şi omul de partid (PCR) vîlcean Ilie Neacşu, „Europa“ a fost al doilea vector de opoziţie la curentul de opinie al vremii. Stilul lui Neacşu nu atingea valoarea literară a lui Vadim, dar abordarea tăioasă, atingerea unor subiecte „tabu“, mai ales din zona sionistă, a făcut ca revista să se bucure de un mare succes – vînzîndu-se în sute de mii de exemplare săptămînal. Şi alături de Ilie Neacşu au venit oameni de mare valoare, dar inteligentul director a mizat şi pe nume mai puţin cunoscute sau chiar noi – dornice de a-şi crea notorietate. Cea mai cunoscută semnătură din „Europa“ a fost a Angelei Băcescu, realizatoarea unor interviuri de răsunet cu demnitarii fostei epoci, interviuri luate în închisorile unde aceştia erau deţinuţi. Şi Angela şi-a continuat activitatea la „Atac la persoană“, dar perioada ei de glorie se confundă cu cea a „Europei“. Un alt nume care s-a „născut“ la „Europa“ este Floriana Jucan, pe vremea aceea o foarte tînără şi periculos de seducătoare jurnalistă care se „infiltra“ în… gîndurile unor persoane importante din Servicii, politică sau diplomaţie. La „Europa“ regăseai şi prestigioasa semnătură a lui Mircea Dumitrescu, ultimul supravieţuitor al redacţiei „Curentul“, al lui Pamfil Şeicaru. Pe plan redacţional, revista era condusă de seriosul jurnalist Florentin Oancea, cel care avea să devină, ulterior, primar al oraşului Vălenii de Munte, ajutat de Valentin Sahaidac. Tot aici a început gazetăria Cristian Sandu, unul dintre cei mai valoroşi colaboratori ai mei la toate publicaţiile, jurist de talent şi profesor din vocaţie, devenit în ultimii ani… creator de curente monarhiste! Apropo de „deveniri“ – Ilie Neacşu a avut o carieră parlamentară, apoi s-a dedicat afacerilor, devenind, pentru un timp, patronul palatului „Universul“!
Revin la „România Mare“… Alături de numele despre care am vorbit, revista a beneficiat de colaboratori de primă mărime – familia de genii Ileana şi Romulus Vulpescu, marele critic Mihai Ungheanu, muzicologul Doru Popovici, literaţii Margareta Chetreanu şi Florin Iordache… şi nenumărate, nenumărate „peniţe“ de mare talent. În plus, colaboratorii, fidelizaţi şi de proiectul politic născut de revistă – Partidul România Mare. Figuri de o calitate şi un farmec aparte, oameni cu care era o plăcere să stai la o cafea, la una din multele cafenele sau berării ieftine – dar bune – aşa cum se găseau prin anii ’90 în centrul Capitalei. Profesorul Iordache, prieten vechi cu Vadim, era mereu însoţit de „nenea“ Olteanu, un tip simpatic şi mucalit, gras – faţă de Iordache care era slăbănog, de ziceai că sînt Pat şi Patachon moderni, doi amici ai spiritului şi berii. Prin centru era mai mereu prezent „nea Popa“, Dan Popa – colaborator permanent al „României Mari“, un domn distins, cu stil de discuţie desprins parcă din Tudor Muşatescu. Cele mai interesante dezbateri aveau loc la cafeneaua din blocul de pe Calea Victoriei, unde îşi aveau sediul „România Mare“, „Azi“. „Tinerama“ şi „Europa“. Acolo îi găseai, pe lîngă suspomeniţii, pe Corina Creţu, comisarul european de azi, pe atunci tînără ziaristă la „Azi“, colegul ei Dan Mihalache, pe atunci poreclit „Mahalache“, azi ambasador la Londra, mai rar venea şi actuala primăriţă Gabi Firea, tot ziaristă la „Azi“ pe atunci, iar de la un moment dat, s-a aciuit un personaj care avea să facă istorie la „România Mare“, Vladimir Lungu – fotoreporter. Copil de suflet al Tribunului, Vladimir era în permanentă căutare de subiecte foto şi… de bere. Cum poţi să-l uiţi pe „Foto Vladimir“, aşa cum se semna, ţipînd la premierul României „Dă-te, domnu´ Ciorbea, la o parte că nu pot s-o pozez pe doamna Hillary“? Era în timpul vizitei familiei prezidenţiale americane în România, iar Vladimir, încurajat cu ceva beri, dădea din coate printre gărzile lui Bill Clinton… Vladimir avea să lucreze şi la „Ora“, apoi la „Atac la persoană“, altfel unul dintre cei mai buni şi simpatizaţi fotoreporteri ai perioadei.
Timpul şi spaţiul mă presează, deşi ar mai fi multe de scris… Săptămîna viitoare voi scrie de Max Bănuş, un mare om şi enorm ziarist, de a sa „Tinerama“, de „Caţavencu“… o tempora o mores, oh, ce oameni… şi ce păcat că atît de puţină lume îşi mai aduce aminte de ei!

Dragoş Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI