„Prieteni“ de departe

in Poanta Săptămânii

În general, cînd vorbim de România, cînd vorbim de prietenii ţării noastre, majoritatea spun că Marea Neagră ne este cel mai bun prieten, cel mai bun vecin. Mai sînt nostalgici sau doar încremeniţi în timp, care aduc vorba de Serbia, ca fiind cel mai bun vecin, iar unii se aruncă chiar şi la China, un prieten de departe, dar care, cu ani în urmă, participa intens la susţinerea PIB-ului de aici, de la noi. În general, noi, românii, nu prea avem prieteni de suflet. Avem doar prieteni de… afaceri. Adică ei vin şi vînd la noi, şi ca să fim prieteni cu ei, cumpărăm. Cînd vorbim de „ei”, ne referim cam la toţi, fie că sînt europeni sau de dincolo de mări şi ţări. Nici măcar românii nu mai sînt prietenii naţiunii, începînd cu cei care ne conduc şi sfîrşind chiar cu gloatele care asaltează însăşi democraţia acestei ţări. Cei care mai iubesc această naţiune, România, aflată, iată, la 100 de ani de existenţă într-un format aproape complet, îi numeri pe degete, iar cei care s-au jertfit pentru ea, au monumente prin diverse locuri, unde ipocriţii de politicienii vin din cînd în cînd să mai arunce cu cîte o coroană.

Unii nici măcar un monument nu au, sau un nume de stradă, nu li se acordă onoruri, de aducere aminte ce să mai spunem?! Nu s-a realizat nimic prin care să fie incluşi în istoria acestei naţiuni. Pentru ei, însă, timpul nu este pierdut. Am convingerea că, mai devreme sau mai tîrziu, naţiunea are să îşi amintească de aceşti iubitori de ţară, cum a fost şi Corneliu Vadim Tudor, şi le va oferi ceea ce merită cu adevărat.

Să lăsăm însă România, şi să vedem ce fac prietenii noştri de peste grăniţa de nord. Un eveniment care a străbătut lumea în săptămîna care doar ce s-a încheiat a fost cel cu navele ucrainiene care s-au „jucat“ în apele teritoriale ale Rusiei. Înarmate şi cu misiune clară de provocare. Au fost somate, au fost avertizate, au fost rugate, au fost atacate şi, într-un final, reţinute. Fără pierderi, fără sînge, doar cu ceva energie şi emoţii de partea ambelor părţi. Ce căutau acele nave în ape ruseşti, numai Poroşenko şi şefii lui ştiu. Cert este că au început să rostogolească mediatic şi social un bulgăre destul de ameninţător la pacea regiunii, vortex care, odată pornit, va influenţa şi ţările din jur, inclusiv România. Cum, necum, acest Poroşenko doreşte să readucă flacăra războiului în zona noastră, ceva mai devreme decît am anticipat eu, respectiv în primăvara lui 2019. A începe un război iarna, este dificil de înţeles, şi eu sper că lucrurile vor rămîne aşa deocamdată. El a obţinut instaurarea stării de urgenţă pentru 30 de zile, marinarii ăia, săracii, vor fi judecaţi pentru traversarea frauduloasă a frontierei unui alt stat, iar el va face cumva ca pînă în martie să îşi asigure o minimă credibilitate pentru a ajunge din nou guvernator al Ucrainei. Coleg de clasă cu Iohannis de România.

Cînd aud de Ucraina, şi de cît de bună prietenă ne este, îmi amintesc de Canalul Bîstro, care era să ne distrugă Delta Dunării, îmi amintesc de teritoriile româneşti aflate în stăpînirea ei, îmi amintesc de răul pe care îl face României, în fiecare zi, prin suprimarea valorilor românilor care au ghinionul să trăiască acolo. Cei de la Kiev nu înţeleg că Iohanis se vede cu Poroşenko doar pentru că sînt colegi de clasă, la clasa trădării de neam. În rest, noi, ca naţiune, nu avem nici un motiv să-i iubim pe ei, pe ucrainieni. Nu avem motiv nici să-i sprijinim logistic într-un război, cu atît mai puţin să luptăm umăr la umăr cu ei, într-un posibil război. Cum se vede de la nivelul românului de rînd această ţară, Ucraina, aşa se vede şi din Ungaria, şi chiar şi din Polonia. Este adevărat că prietenia „de complezenţă” pe care Ucraina o are cu Europa şi, în special, cu SUA, are la bază doar subminarea, pe toate căile, a poziţiei Moscovei în lume, dar şi a economiei ruseşti. Atragerea Rusiei într-un război convenţional, de uzură, cu Ucraina, ar aduce mari beneficii Europei, dar în mod special Statelor Unite, care îşi vor face cunoscută atît expertiza de a purta războaie, dar îşi vor vinde şi armele. Europa va avea la dispoziţie o piaţă bogată, atît ca finanţare, dar şi ca produse, fie că sînt ele arme, fie că sînt tomate. Dar cine va fi alături de Ucraina, trup şi suflet, cu trupe şi sprijin? Germania? Franţa? SUA? Nu! În lupta vie intră statele-satelit, gen România şi poate chiar Polonia, împinse de la spate de un PR excepţional de agresiv şi de prietenii din Europa. Ungaria nu va intra sigur în război împotriva Rusiei, aşa cum nici Bulgaria nu o va face. Noi, însă, alături de alţi fraieri, la adăpostul unor promisiuni şi al unor trădători, o vom face, pentru a învinge „agresiunea” Rusiei. Un scenariu posibil, să sperăm fără nici un fel de transpunere în practică. Un război de durată, în Europa, va aduce mari beneficii celor care sînt departe de el, dar mari distrugeri celor implicaţi.

Şi ca să vedeţi că lumea în care trăim este destul de strîmbă, nimeni, în afară de Rusia, ţară pe care eu o consider atacată, prin ceea ce au făcut acele nave militare, nu reacţionează şi nu condamnă ce au făcut ucrainienii. Dimpotrivă, ca de obicei, ruşii sînt de vină. Trăim un moment important al istoriei, noi, cei care sîntem acum contemporani cu aceste vremuri. Expresia „Turcul plăteşte”, care este adînc împămîntenită în cultura noastră, va avea drept colegă expresia „Rusul e de vină”, indiferent dacă un eveniment s-a petrecut în locuri şi circumstanţe care nu au nici o legătură cu cetăţenii ruşi sau cu Rusia, ca naţiune.

Tano

COMENTARII DE LA CITITORI