Primăvara de după Stalin

in Editorial

Motto: „Toate obstacolele ce vor apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor Ungariei vor fi învinse, dreptatea României va triumfa”. (I.V. Stalin, decembrie 1944)

 

Acum 64 de ani, pe 5 martie 1953, o veste stîrnea ecou pe întreg mapamondul: Stalin a murit! Evenimentul a fost marcat prin manifestări comemorative grandioase, mii de articole de presă din întreaga lume au evocat personalitatea care a dominat ultimii 15 ai istoriei unei părţi a lumii. Abia după cîţiva ani a început să se vorbească de crimele lui Stalin, de dictatura sa sîngeroasă, în primul rînd pentru ruşi şi pentru celelalte popoare sovietice, dar şi pentru ţările ocupate după război.

De fapt, dispariţia lui Stalin a provocat o răsuflare de uşurare la nivel mondial. Peste cîţiva ani, au apărut schimbări majore, în primul rînd în URSS, iar peste alţi cîţiva ani, s-a generat o perioadă de deschidere internaţională şi de revenire. Iosif Vissarionovici Stalin a fost o personalitate care a marcat istoria, fiind, totodată, cea mai mare controversă a epocii moderne şi contemporane. Personalitate complexă – teolog, excelent jurnalist, fire pragmatică dominată de multe ori de un cinism criminal, om de acţiune, Stalin nu poat fi înscris nici în cea mai largă paradigmă umană, ale cărei limite le-a depăşit de multe ori, poate nu doar în partea răului.

La fel, pentru români, în dreptul lui Stalin apare marea vină a luării Basarabiei şi Bucovinei, urmată de odioasele crime şi deportări pe care le-au suferit moldovenii şi bucovinenii. Dar, să nu uităm, pactul criminal nu a fost semnat doar de trimisul lui Stalin, ci şi de Ribbentrop, trimisul aliatului României, Germania. Da, ştiu, Germania nu era încă oficial aliatul nostru, dar toată politica românească era ultra-filogermană, nemţii comandau, practic, la Bucureşti, prin partidele aservite.

Dar, se uită astăzi că în dreptul lui Stalin stă şi revenirea Transilvaniei, răpită de acelaşi mare aliat al României, Germania, prin nemernicia Occidentului, numită Diktatul de la Viena. Atunci, în 1944, asaltat fiind de diplomaţii maghiari, Stalin rosteşte o frază fără drept de apel sau replică, în stilul său unic: „TRANSILVANIA VECINO NA RUMÎNIE” – „Transilvania este (va fi) pe veci a României”. Întîlnirea pe tema Transilvaniei între conducătorii comunişti români şi Stalin a fost relatată de Gheorghe Apostol, acesta auzind-o de la Gheorghe Gheorghiu-Dej. La întîlnirea din decembrie 1944, înaintea delegaţiei româneşti fusese primită cea a comuniştilor maghiari, condusă de Matias Rakosi, care-i ceruse lui Stalin, pentru Ungaria, întreaga Transilvanie, nu doar Ardealul de Nord, răpit prin Diktat. Delegaţia română îşi pregătise o întreagă argumentaţie pe tema Ardealului de Nord, dar, după 10 minute, Stalin l-a întrerupt pe Gheorghiu-Dej, adresîndu-i-se clar, răspicat: „Dej, eu nu pretind că stăpînesc istoria României, şi mai ales a Transilvaniei mai bine decît tine. Am înţeles ce doriţi. Cunoaşteţi că nu de mult a fost la mine Rakosi, susţinînd că nu numai Ardealul de Nord, ci şi întreaga Transilvanie se cuvine, de drept, să fie redată Ungariei. I-am răspuns că dacă mai insistă asupra acestei chestiuni, îl voi alunga fără menajamente. Dej, Transilvania va fi pe veci a României. Comuniştii unguri şi poporul ungar n-au fost în stare să facă ce au făcut comuniştii români şi poporul român. Voi aţi întors armele împotriva Germaniei, voi aveţi un 23 August! Ne-aţi ajutat să reducem cu şase luni războiul şi să salvăm peste două milioane de soldaţi ai Armatei Roşii. ( …) Mergeţi acasă şi spuneţi-le comuniştilor români, forţelor democratice ale României, că noi nu ne vom schimba poziţia faţă de Transilvania, că toate obstacolele care vor apărea din partea Occidentului şi a acoliţilor lui Rakosi vor fi învinse şi dreptatea României va triumfa”, a declarat Stalin.

Desigur, argumentaţia în privinţa acestei atitudini poate merge în multe sensuri, Armata Română lupta în acea perioadă alături de cea sovietică în Ungaria şi Cehoslovacia, pe de altă parte, Transilvania la unguri ar fi reprezentat un potenţial de conflict etnic major în zona de sub influenţa sovietică -, iar Stalin nu avea nevoie de aşa ceva. În plus, atît Dej, cît şi diplomaţia românească – condusă de unealta lui Stalin, Ana Pauker – se bucurau de încrederea lui Stalin. De asemenea, activitatea lui Titulescu fusese extrem de importantă pentru recunoaşterea internaţională a URSS-ului lui Stalin, ceea ce „Tătuca” nu uita, ba chiar fuseseră pedepsiţi diplomaţi sovietici atunci cînd Titulescu fusese îndepărtat din Guvern. Asta nu înseamnă că Titulescu era omul Moscovei, ci un vizionar, care înţelesese necesitatea unui echilibru în relaţiile europene – şi pericolul unei stări de conflict cu puterea sovietelor. Iar faţă de atitudinea lui Stalin, să mai amintim că însuşi prizonierul Ion Antonescu s-a bucurat de o anume stimă din partea sovieticilor.

Una peste alta, pe 5 martie s-au implinit 64 de ani de cînd o umbră s-a ridicat de pe omenire, o umbră care nu a apărut din prea mult bine, ci din acumularea de nedreptăţi şi defecţiuni ale întregii lumi. Stalin nu a fost, în primul rind, o cauză, ci un efect al unor cauze pe care, dacă nu le vom recunoaşte şi asuma, se vor repeta. Ba chiar se repetă.

Aş vrea să spun că trăiesc printre oameni compasivi, care acceptă părerea altuia, pentru care replica face parte din arsenalul civilizaţiei – dar nu, vai, trăim vremuri ale insultei fără oprelişti, ale războiului mediatic mai agresiv decît „lupta de clasă”, ale denunţului public făcut cu o voluptate greu de găsit în epoca lui Stalin. Atunci, de formă şi nu numai, denunţătorul era mînios şi mîhnit de fapta pîrîtului, azi se rîde în hohote şi se creează cîntece, postări. Nu-mi aduc aminte nici de sloganuri de tip „NKVD să vină să vă ia”…

De aceea, mă întreb dacă Stalin a fost suficient de rău? Se pare că nu, fiindcă iată, există gînduri mai rele; sigur, nu există fapte, dar asta nu din „vina” celui care gîndeşte rău. Lumea a uitat de rău, din prea mult bine. Generaţiile de după război au cunoscut relele – zeci de ani după ce ultimele sechele ale războiului s-au stins, lumea a visat pace, puterea florilor, înţelegerea între popoare. Cel puţin oamenii de rînd, la ei mă refer – da, vîrfurile policiticii se înarmau, vedeau pericole comuniste la mii de kilometri, dădeau legi contra negrilor şi galbenilor, băteau cu pantoful în pupitrul ONU… Dar oamenii doreau şi făceau altceva – „Make Love, not War”. Era primăvara de după Stalin şi Hitler. O primăvară pe care am uitat-o, transformînd-o, în cazul României, fiindcă aici sînt problemele noastre, în „perioada neagră, comunistă”, în „anii terorii ceauşiste”. Greşit, fundamental – era o perioadă în care, cu toate greutăţile, sufletele înfloreau, aşa cum se întîmplă primăvara.

Acum trăim o epocă în care nu mai simţim căldura, o epocă în care, aşa cum scriam în alt articol, ne căutăm duşmănii, nu generozitatea unei dezbateri argumentate, josnicia proastei creşteri şi a modelelor promiscue, nu educaţia şi cultura. Îmi vine să-l invoc pe Stalin, să-l întreb, apropo de motto, de ce băteai cîmpii că „România va triumfa”? Poate că Stalin era mai bine intenţionat în privinţa României decît unii care strigă azi şi mai ieri „M-am săturat de România”, „Vreau o ţară ca afară”, „Popor de hoţi, de slugi” şi altele pentru care, cu toate că îl evoc pe Stalin în acest articol, nu aş denunţa pe nimeni. Eu, unul, trăiesc încă, în consţiinţa mea, în primăvara de după Stalin.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI