Prin Bucureştii veacului al XIX-lea (3)

in Pe meridianele lumii

Toamna, ţăraniise răfuiau cu patronii şi se întorceau acasă cu chimirul mai mult ori mai puţin înţesat cu banii strînşi greu, prin cocoşarea şirii spinării, ba ca să-şi răscumpere vreun pogon de pămînt, ba ca să-şi înfiripeze vreo căscioară. Numele de oltean ajunsese sinonim cu cel de „precupeţ“, pînă aproape să i se substituie; nu rareori, el se aplica la vînzătorii ambulanţi, originari din mahalalele şi suburbanele Bucureştilor, care nu cîntaseră, în toată viaţa lor, din frunză şi nu contemplaseră niciodată apele Oltului, Jiului şi ale afluenţilor lor. Muzica oltenilor, care spinteca toată dimineaţa văzduhul mahalalei, era, uneori, întretăiată de aceea a sacagiilor: „hoop, para-hoop!“, ceea ce, nu ştiu prin ce derivaţie etimologică, însemna: apă de vînzare cu sacauă ori cu paraua, anume cu doniţa. Sacagiul îşi umplea sacaua – un butoi cu cep la unul din funduri şi cu vrană largă deasupra, aşezat pe două roţi şi tras de un cal – la început, de-a dreptul din apa galben-cenuşie a Dîmboviţei, „apă de gîrlă“. După canalizarea acesteia, sub primariatul lui Dumitru Cariagdi – prin 1882-1884 – s-a creat, pentru alimentarea sacalelor, aşa-numitul „vad al sacagiilor“, un bazin dreptunghiular în Belvedere, partea joasă a Capitalei, din dosul Hotelului de France şi al Prefecturii Poliţiei, în locul pe care s-a clădit, mai tîrziu, Vama Poştei. Şi mai tîrziu încă, după canalizarea străzilor cu conducte de apă potabilă, s-au instalat, pe la unele răspîntii, guri de apă cu furtunuri atîrnate de un stîlp vertical de fontă, cu ajutorul cărora umplerea sacalelor se făcea mai lesnicios, decît prin căratul cu doniţa. Extinderea reţelei conductelor de apă a făcut inutilă şi nerentabilă meseria de sacagiu, care a dispărut, persistînd numai prin cîteva mahalale semirurale din periferia foarte depărtată.
Sîmbăta şi în anumite zile consacrate, prin tradiţie, pomenilor pentru răposaţi, rudele morţilor cumpărau cîte o saca de apă întreagă şi o distribuiau, gratuit, populaţiei sărace din mahala, care, la strigătul sacagiului: „apă de pomană, de pomană apăă!“, alergau cu doniţele să se împărtăşească din apa care se dădea pentru odihna sufletului răposatului.
Cînd sacagiii se alimentau din Dîmboviţa necanalizată, sau din vadul de la Belvedere, apa avea aspectul brăgii, iar gospodinele o limpezeau bătînd-o cu piatră acră, ceea ce provoca depunerea la fundul putinii a unui strat gros de o palmă de necurăţenii şi noroi.
Partitura simfoniei străzii, executată de massa zgomotoasă, se complica atît în orele dinainte, cît şi în cele de după-amiază, cu diverse alte variaţiuni, melodice ori cacofonice, executate, uneori, de aceiaşi artişti, dar cu roluri schimbate, suflînd în alte instrumente decît dimineaţa: „Iaurt, caimac proaspăăt!“, exclama trompeta iaurgiului; „jamîi, jamîi“, îi ţinea isonul geamgiul; „gaz, petrolul, gazu!“, dădea replica găzarul, care era, de obicei, unul şi acelaşi cu „porumbul“ de dimineaţă; „undelemn, de lemn, de lemnuu!», grohăia trombonul profund al untdelemgiului, apărut, şi el, într-o postură nouă, faţă de rolul său de dimineaţa.
Tot spre seară, se iveau vînzătorii ambulanţi de gazete, strigîndu-şi pomelnicul ziarelor pe care le purtau, în vraf, la subţioară. Nu era însă prea lungă lista, căci ziarele mai citite erau două-trei: „Telegraful“, lui Fundescu şi „România liberă“, a lui Laurian; sporadic, „Românul“, lui C.A. Rosetti şi „Războiul“, lui Weiss. „Gazetarii“ de pe vremuri nu erau băieţi, mai ales ţigănuşi, cum a degenerat breasla mai tîrziu, ci oameni maturi, adeseori bătrîni domoli, care-şi aveau sectorul lor de distribuţie bine delimitat şi respectat reciproc. „Moş Ghiţă jurnalistul“ ne-a adus „Universul“ timp de vreo 15 ani; era astmatic şi-şi tîra greu picioarele, dar n-a lipsit nici o zi de la datorie, chiar cînd ajunsese damblagiu. A căzut într-o zi şi a murit, erou anonim, în exerciţiul meseriei.
Marchitanul ambulant, evreu, străbătea străzile, spre seară, cu tablaua suspendată de gît, strigîndu-şi marfa: „Hai la aţă şi la ace! Acele de păr şi de cusut, acee! Hai la vax şi chibrituri!“. Urmînd legea evoluţiei economice, el a devenit sedentar, stabilindu-şi taraba prin gangurile Lipscanilor, Văcăreştilor şi străzii Carol. Mama ne povestea despre unul dintre aceşti marchitani, devenit celebru, care-şi agrementa reclama, lăudîndu-şi marfa ca fiind de provenienţă englezească: „A venit negustorul cu pamporia (vaporul); brava englez, brava!“. Amintirea marchitanului ambulant s-a mai păstrat ceva vreme după dispariţia genului, prin cupletele satirice. Umbrele serii începeau să se întindă, parcă ar fi vrut să înăbuşe ultimele note ale simfoniei străzii. Toaca vecerniei îşi pierdea, şi ea, ecoul în văzduh. Apărea lampagiul, cu scăriţa pe umăr. De pe laviţele lor din porţi, leliţele îl urmăreau, distrate, cu privirea, cum îşi făcea pe îndelete meseria. Rezema scara de stîlpul felinarului, îi ştergea geamul, apoi scotea lampa, îi aburea şi ştergea sticla, îi potrivea fitilul, îi completa umplutura de gaz, şi apoi aprindea fitilul cu chibritul. Lampa ardea, fumegînd, un ceas, două, aruncînd pe pămînt un cerc de lumină palidă cu o rază de cel mult zece metri, după care se stingea de la sine, pîlpîind.

Sfîrşit
CONSTANTIN KIRIŢESCU

COMENTARII DE LA CITITORI