Prin Poarta Sărutului

in Tabletă de scriitor

Aseară am visat cum cerul se dădea pe buze cu parfumul luminii din ochii tăi de zare senină și al sînilor de zmeură coaptă la adieri de frunze cu cîntec de vioară, în miez de sărut de inimă marmoreeană. Şi era anotimp de vorbă bună şi linişte de revărsări de ape pletoase, cînd zorii se iveau, la braţ cu melancolia din grădina bujorului sălbatic, cu pălăria pictată de gărgăriţe legate la gît cu eşarfe de dor… Şi veneam nu ştiu de unde, în grădina mea, cu filele învrednicite de cele mai noi cîntări pe clapele aripilor de toamnă. O toamnă cu strugurii ca ugerul de vacă, cocoţaţi pe dealuri cu bivoli păscînd cu soarele-n spinare… Şi tremurau stele de poame galbene din pomii înșirați pe calea bunei speranţe, de unde vin cele mai grăitoare cîntece de licurici şi de viori, cu greieri ce se înălţau pe aripi de funigei, de rîuri cu păsări-fecioare şi copaci virgini, din raze de fîn miruit cu parfumuri de rouă apolinică, jucînd geamparaua peste dealuri, prin viroage cu bursuci, la cumetrii de porumb în lapte, din lanurile din jur… Şi era sîmbătă seara, cînd inima iepurelui se tăvălea, în visul meu, pe canapeaua de varză verde acoperită cu faguri de brumă, îmbrăcaţi în haine de lună răcoroasă, văruită cu mierea apei de izvor, ţesută din fire de ploi de bulbi văratici… Şi am visat cum luna se dădea de-a huţa pe cumpăna fîntînii cu hoarde de furnici plecate în cărăuşie, în somn haotic, în miez de pepene argintiu, întru amintiri din copilăria şi adolescenţa mea cu obrajii roşii, de la laptele proaspăt, supt pe ascuns, de la vaca pe care o duceam la păscut şi pe care hrăneam cu lingouri de rouă în fiecare dimineaţă, în alai de privighetori… Pentru că aşa a vrut Dumnezeu cu mine şi copilăria mea: să batem mingea între doi melci cu coarnele înfipte în coastele cerului…. Şi visez întru toate cele, cu gîndul omului deprins cu dagoste de culori senine şi doruri puse la dospit în prea plin de miere albă din floarea dulce a codrului prin care trec herghelii de cai, în galop de inimă zeiască… Ah, şi visul mă leagănă în melancolie de doruri de plaivas cu cerneală albastră, de gureşe şoapte, de sfîntă toamnă cu damigene de must şi fudulii de mere ionatane… Şi visez… Visez în somnul meu că vin de pe dealuri cu ploi de tămîioasă, la întîlnirea cu chipul tău frumos ca floarea-soarelui, sculptată din melancolii de zarzări în floare. Şi visez, visez tot mai aprige şi tandre căderi de frunze peste cărarea pe care luna coboară în amintiri de funigei căprui şi sindrofii cu greieri. Bolborosiri de cîntece de toboşari se strecoară de sub fereastra sufletului meu, deschisă spre primăveri de flori, de precuvîntări, de cîntece de inimi vesele, stropite cu nouă carafe de vise necunoscute din bujorii clipelor noastre cu petale multicolore, pentru scrierea acestui poem, cu sacîz de lumini hoinare din privirea veveriţelor, făcute covrig în țărîna soarelui dogoritor, din care ne tragem ritmul sacadat al inimii… Ziua se îndreaptă încet spre seara de împletit jurnale din frunze de viţă de vie, iar fanfare de grauri, vînturîndu-se într-un cor al bucuriilor, se îndulcesc cu aromele boabelor zemoase… Şi iată că e seară, iar cerul se dă cu strălucitul ruj al buzelor tale, întru sindrofii peste păduri înlunate şi ape împletite în caiere de dor după tăcutul meu vis, de care-mi aduc aminte, spre mîntuirea amprentelor mele, de trecător prin poarta sărutului tău.

ION MACHIDON,

preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental“

Păreri și opinii