Privire din prezentul fără sens

in Polemici, controverse

Motto: „Doamne, pentru că Tu ai dat moartea, cred că trebuie să fie bună“.
C.A. Rosetti – „Jurnal intim“

Societatea socialistă multilateral dezvoltată nu a fost doar o noţiune abstractă, un vector propagandistic. A fost un obiectiv determinat pe baze ştiinţifice, o construcţie teoretică dificilă care a trebuit să îmbine principiile marxismului naţionalist-tradiţionalist, promovate cu stricteţe şi sacrificii de Ceauşescu, cu cele mai avansate studii ale ştiinţelor economice şi sociale, plus teorii ale implementării în viaţa noii societăţi a noutăţilor ştiinţifice – sau a „cuceririlor ştiinţei“, după cum atît de epic suna în acei ani sintagma fanion a evoluţiei. Preocupările societăţii erau serioase, filtrele acelei sobrietăţi nepermiţînd tratarea cu uşurinţă a temelor majore, iar conţinutul propagandistic specific epocii anterioare (între 1930 şi 1958, respectiv de la Marea Criză pînă la plecarea trupelor sovietice şi adoptarea liniei naţionale de către Gheorghiu Dej) nu mai impieta asupra creaţiei ştiinţifice sau artistice. Institutele de cercetare româneşti se bazau pe informaţii şi colaborări internaţionale, pe sursele cele mai valoroase, fără restricţii de ordin politic. Din această cauză, specialişti din lumea întreagă îşi exprimă şi azi uimirea în faţa saltului evolutiv al societăţii româneşti, evaluat la jumătatea deceniului opt. Şi dacă realizările mari din acea perioadă, concretizate în institute de cercetare sau în platforme economice, au fost distruse după 1990, au rămas ca mărturie lucrările ştiinţifice de atunci –
de o valoare excepţională, şi din toate domeniile. Practic, bibliografiile lucrărilor de azi, mai ales în ştiinţele umaniste, sînt bazate pe studiile acelor ani. Iar în privinţa actului de cultură şi a operelor filosofice nici măcar nu se poate imagina o comparaţie, decît la altă scară. Cred, însă, că mă aflu în faţa unei tautologii, bat la o uşă deschisă întru elogiul societăţii româneşti a anilor ’70 şi, prin implicita antiteză, condamn căderea actuală.
Problema fundamentală este însă alta: întreaga societate globală a anilor ’60 – ’70 avea un sens –spre deosebire de prezent – şi de aici pleacă şi îngrijorarea mea, anume de la căderea generală, de la lipsa de sens a societăţii la nivel mondial. Pînă acum, istoriologia (umană) a putut determina un sens al evoluţiei – chiar dacă a fost bruiat, estompat, de prea multe ori cu tendinţe ultimative marcate de accente ipohondre şi hedoniste transformate (manifestate) în atrocităţi sangvinare; cred că istoriologul (cel care cercetează şi analizează ştiinţific, nu doar consemnează metodic) a decupat un sens către libertate, egalitate şi fraternitate, lăsînd, totuşi, pe fundal proiecţia nenumăratelor turnuri Babel cu care omul, în toate epocile, a crezut că a ajuns (la) Dumnezeu.
Putem determina trei direcţii care definesc sensul evolutiv – materialist-istorică şi relaţională, social-
asociativă şi spirituală. Pe direcţia materialist istorică, schimbarea este generată de evoluţia mijloacelor de producţie şi de relaţionarea omului (grupurilor sociale) faţă de acestea. Şi aşa a fost, prin trecerea de la dominanta agrară şi naturală la manufacturi şi schimburi maritime, apoi la producţie industrială, apoi la servicii şi globalizare comercială, în paralel cu desfiinţarea ideii de om ca marfă, apoi a privilegiilor, respectiv îndatoririlor de clasă, trecerea la raporturile contractuale de muncă… Iată, în cîteva rînduri, dialectica materialistă poate expune logica istorică a evoluţiei sociale. Din punct de vedere social-asociativ, adoptarea unui singur suveran, imuabil în recunoaştere, poporul, cu forma sa evoluată – naţiunea, a condus la egalitatea şi asigurarea respectului (în faţa) legii, vocea respectivului suveran, precum şi a datoriei necondiţionate a cetăţeanului faţă de acelaşi suveran. Spre deosebire de vechile formule în care regele sau nobilul aveau calitatea asigurată de divinitate, o divinitate faţă de care omul era fundamental dator cu răscumpărarea unor păcate inclusiv originare sau congenitale, ei bine, cetăţeanul naţiunii – liber, egal şi fratern – este obligat, prin mîndria, demnitatea şi conştiinţa propriei existenţe, de a-şi servi suveranul – naţiunea.”„Libertate prin naţiune“, rostesc în momente şi fraze diferite Lamartine, C.A. Rosetti, Iorga şi alţi corifei ai demnităţii, dar sensul este acelaşi, libertatea într-o uniune de cuget şi simţiri, de fapt o certificare că libertatea individului nu poate exista în afara acestei uniuni anteice, numită naţiune. În fine, evoluţia spirituală are ca axă încleştarea Fides et Ratio, credinţă şi raţiune, sau inspiraţie şi gîndire – o sistolă care răspîndeşte creaţia în umanitate de peste 4500 de ani, de cînd maeştrii egipteni au încrustat secretele muncii minţii omeneşti în templul mormînt al veşniciei misterioase a zeilor, unind ştiinţa şi revelaţia într-un adevăr – şlefuirea Galateei, evoluţia spiritului.
Antiteza trecutului astfel identificat cu prezentul este evidentă. Materialist-relaţional, trăim o dispariţie a evaluării raţionale şi acceptăm araţionalul ca metodă de apreciere; mă refer la aşa-zisa capitalizare bancară în condiţiile permanentizării crizelor, a transformării prin burse fără şansa (conceperii) unui algoritm, dar mai ales la interferenţa materialului (realului) cu virtualul, acesta predominînd, din ce în ce mai mult, spectrul necesităţilor generaţiilor tinere şi nu numai. Concret, societatea vinde şi cumpără chestiuni virtuale, ireale, oferind la schimb valori virtuale, ireale – şi se bazează din ce în ce mai mult pe relaţionarea virtuală, ireală! Merit, respect, drepturi şi obligaţii, toate se anulează într-o lume în care tineri şi chiar adolescenţi americani sau europeni uită că nu se află în faţa monitorului şi descarcă arme reale în mulţime sau taie cu toporul oameni cu aceeaşi ferocitate cu care o făceau încă din copilărie în Quake sau alt joc obsedant care i-a fost alături mai mult decît propria mamă… La nivelul de decizie al societăţii, au intrat în uzul comun principii precum „pierderi colaterale“, „atacuri şi bombardamente preventive”, armele de nimicire continentală sînt numite „strategice”, înarmarea fără limite se numeşte „descurajare”… totul denotă o pierdere generală a sensului noţiunilor, cuvintelor. Trecînd la nivelul social-asociativ, constat aceeaşi dominaţie a araţionalului – prezentul susţine un sistem, pluripartidismul, pe care îl reneagă la toate capitolele şi-l acuză de toate relele societăţii, dar îl apără cu o înverşunare implacabilă, comparabilă cu aceea a unei lupoaice ce îşi apără puii care, peste ani, o vor devora de foame cînd fi-va rănită sau neputincioasă. „Omul este lup pentru oameni“ are logică, pe cînd situaţia asocierii în haite care se autoatacă de fiecare dată este nu doar ilogică – ci aşa cum afirmam anterior, araţională. Spiritual, prezentul se împarte între banalizarea „revelaţiei“, a „iniţierii“, a „cunoaşterii“, ceea ce ar fi ilar… dacă nu ar fi caracteristic timpului. Prezentului. Un prezent al dezinformării generale, al transformării ştiinţei în crimă în massă sau în caricatură sinistră, două feţe ale aceleiaşi monede – utilizarea cunoaşterii. Precum în cele mai demente vise ale constructorilor Babelului, Dumnezeu este peste tot, la îndemîna tuturor şi dator a se supune voinţei oricărui individ. Cu toate acestea, prezentul, prin vocile autorizate de asocierile umane, consideră credinţele „ismuri“ religioase, culpabile şi capabile de cumplite rele, ceea ce duce, araţional, la întoarcerea către primele uimiri semicerebrate de la graniţa trecerii de la animal la om, astfel că planete de la miliarde de kilometri spun cînd să se plece în concediu sau chiar cînd e binevenită cezariana, „conectarea“ cu zeii, îngerii sau Universul se produce prin intermediul unor netrebnici şi multe alte… forme ale „întoarcerii la origini“. Ce să mai comentez despre sumele colosale, echivalente cu visele de mai bine ale unor state întregi, plătite unui „showman“, sportiv sau pentru un eveniment ori pentru o aşa-zisă „operă de artă“? Are acest fenomen vreo legătură cu spiritul culturii sau cu gîndirea? Nu, ci cu acelaşi „araţional“. S-ar putea obiecta că araţionalul nu există în realitate, că raţiunea este bazată pe simţuri, care nu dispar în totalitate, şi pe memorie, persistentă într-o oarecare măsură. Însă exemplele prezentate aici nu sînt singularităţi, ci dimpotrivă – constituie „substanţa“ prezentului. Restul, este virtual, iluzie.
Iar temerea mea, o concluzie a prezentului lipsit de sens, este că viitorul este o iluzie araţională. Poate e o prefigurare a găurii negre către care se îndreaptă, încet dar sigur, substanţa galaxiei?

DragoŞ Dumitriu

COMENTARII DE LA CITITORI