,,Prizonierul” de la Casa Albă

in Editorial

Se dovedește pe zi ce trece că spusele președintelui Rusiei, Vladimir Putin, conform cărora nu contează cine este președintele Americii, întrucît politica externă a SUA nu se schimbă, se adeveresc. Există, totuși, un șablon al guvernărilor americane, dacă e să ne raportăm la ultimii 30 de ani, începînd cu primul război din Golf, atunci cînd Saddam Hussein, președintele Irakului, a atacat și a ocupat Kuweit. De atunci, din 1990, am asistat la perindarea pe la Casa Albă atît a democraților, cît și a republicanilor. Familia Bush, cu trei mandate, dar și Trump, din partea republicanilor, iar de la democrați am avut două duble, Bill Clinton și, respectiv, Barack Obama.

Pornind de la acest punct, la o analiză simplă, să încercăm să ghicim cam cine se află în spatele celor care conduc lumea, și anume singura superputere a Globului, în funcție de politica externă adoptată, dar și de formațiunea politică reprezentată la Casa Albă. Avînd sub lupă doar ultimii 30 de ani, se poate deduce că, dacă în interesele americane pe zona republicană se observă o atenție deosebită pentru Orientul Mijlociu, pentru democrați, Europa este ceva mai atent privită.

În acest context, putem să ne așteptăm curînd la un nou conflict în Orientul Mijlociu, dat fiind faptul că, în prezent, cel care proiectează în afară interesele unor elite americane, este republican. Ca să trecem în revistă cîteva dintre deciziile importante ale Americii, din ultimul sfert de secol, putem să observăm următoarele: războiul din Irak, în două etape, 1991 și 2003, în timpul guvernărilor republicane, ale lui George H. W. Bush, în prima etapă, și cea a lui George W Bush, în etapa a doua. Pe de altă parte, în timpul președinților democrați, America a fost mult mai prezentă în Europa, și ne referim aici la politica militară impusă de Bill Clinton, din perioada 1992 – 2000, cînd Iugoslavia a fost dezmembrată, iar NATO au atacat Serbia bosniacă în 1995 și, respectiv, Serbia și Muntenegru, în 1999.

În tot acest timp, în Orientul Mijlociu era oarecum liniște, nefiind declanșat nici un fel de conflict pe scară largă. Nevoia de terenuri petrolifere a fost satisfăcută de prezența armatei SUA în Arabia Saudită – o premieră, dar și de amabilitatea Kuweitului, proaspăt eliberat. Imediat ce la Casa Albă au revenit republicanii, avînd și un sprijin larg din partea comunității internaționale, ca urmare a evenimentelor de la 11 septembrie 2001, s-au demarat pregătirile pentru un nou război în Golf, Afganistanul fiind doar o țintă colaterală a SUA. Prin urmare, la adăpostul unei campanii media fără precedent, cînd s-au expus ,,probe certe” că Irak-ul deține arme nucleare, în 2003 a fost declanșat cel de-al doilea război din Golf, mult mai sîngeros și mai de durată decît primul. Război care continuă și azi, doar că la o scară mai mică. Acumularea de resurse petrolifere reprezintă unul din principalele obiective ale SUA, în special în timpul guvernării republicanilor, și acest lucru se vede și acum, cînd țintele republicanului Donald Trump sînt Venezuela, cel mai bogat stat din lume în resurse de hidocarburi, dar și Iran, un stat la fel de avut. Observăm, totodată, o slăbire a retoricii americane în Ucraina, înlocuirea ambasadorului de la Kiev, dar și solicitarea FBI de anchetare a fostului președinte Poroșenko. Semnal că, în zona de interes a Casei Albe, Ucraina nu mai reprezintă un obiectiv major, așa cum era pe timpul guvernării democrate a lui Barack Obama.

În fond, ca să revenim la republicani, pe timpul guvernării democrate, s-a observat o liniște aparentă în zona Orientului Mijlociu, ,,lupta” SUA cu ISIS fiind mai mult la nivel declarativ decît pe teren. În plus, există suspiciuni cum că, de fapt, ISIS a fost creat chiar de către SUA, ca să mențină cumva ,,cald” locul, pînă la întoarcerea armatei SUA în zonă. Realitate care observăm că se întîmplă acum. În tot acest timp, Ucraina a fost ,,detașată” de Rusia,  președintele Viktor Ianukovici fiind extras de forțele speciale rusești la timp cît să nu fie linșat, iar Poroșenko a preluat conducerea unui stat aflat într-o criză puternică, fie de identitate, fie economică. Democrații, conform Victoriei Nuland, au investit mulți bani în Maidan, și, chiar dacă Ucraina a rămas fără Crimeea, SUA au obținut ce își doreau, izolarea geografică a Rusiei de Germania, prin formarea acelui ,,coridor sanitar”, format din Țările Baltice, Polonia, Ucraina, România și Bulgaria. Un alt argument în favoarea acestui raționament constă în recenta declarație a reprezentantului special al SUA pentru Ucraina, Kurt Walker, la recenta întîlnire cu fostul președinte al Ucrainei, Petro Poroșenko, prin care recunoștea că ajutorul militar american îi va ajuta pe ucraineni să nu mai piardă alte teritorii, dar că ,,reîntoarcerea Crimeii și a republicilor separatiste la Ucraina” este imposibilă, deoarece ,,Rusia este prea puternică”. Aceste declarații nu fac decît să certifice că, la nivelul cel mai înalt, președinții celor două mari puteri, SUA și Rusia, au cam ajuns la o înțelegere în ceea ce privește Ucraina. Dacă adăugăm și declarația lui Putin, referitoare la relația tensionată dintre Iran și SUA, cum că Rusia nu este ,,un pompier”, putem înțelege că Trump are mînă liberă în Orientul Mijlociu și că Rusia va rămîne neutră într-un potențial conflict dintre SUA și Iran. Fapt recunoscut chiar de ministrul rus de externe, Lavrov.

Iată cum, în Europa, lucrurile devin mai calme, cu republicanul Trump la Casa Albă, printr-o slăbire a interesului SUA față de Ucraina, dar asistăm la creșterea temperaturii în Orientul Mijlociu. În fapt, la momentul la care scriu acest material, în Venezuela situația este destul de intensă, dar prezența Rusiei acolo și chiar a Chinei, îi oprește deocamdată pe americani să intervină ferm în favoarea celui pe care îl sprijină în mod deschis. O altă dovadă a unei înțelegeri între marile puteri. În ceea ce privește Golful Persic, trupele americane sînt puse pe picior de război, fiind destul de sigură o intervenție a SUA în Iran. În acest sens, mass-media deja anunță că ,,Iranul e posibil să atace vasele comerciale americane sau ale aliaților lor”, ca un fel de armare mediatică a publicului pentru un viitor incident de acest gen, un motiv în fond legitim de a ataca o țară suverană. Pentru că americanii pot ataca o țară precum Iranul, fără acord ONU, doar dacă sînt atacați, așa că nu este exclus ca, scurt în timp, să vedem o acțiune sub steag fals, vase militare ,,iraniene” atacînd  cu rachete un petrolier american, dar pe care mass-media o să o preia și să o difuzeze cu înverșunare pînă cînd, obosită de atîta intoxicare, comunitatea internațională va cere pedepsirea exemplară a Iranului. Nu știm, dar cam așa se întîmplă în viață.

Bun, revenind la zonele de interes ale elitelor americane. În funcție de demersurile militare ale SUA, putem să intuim cine se află, de fapt, în spatele celui care are butonul nuclear la degetul mic. Dacă la republicani totul pare simplu, și anume că este vorba de industria petrolieră și de cea militară, în zona democrată lucrurile sînt puțin mai volatile, dar prin ce țintesc, putem spune că industria farmaceutică și cea militară au un rol important, alături de alte industrii care vor să dispună în Europa de piețe de desfacere sigure și fără prea mulți competitori. Să nu uităm că, de cînd cu ,,ocuparea” Țărilor Baltice, Poloniei, Ucrainei, României și Bulgariei, SUA a vîndut mult armament în aceste țări, armament care, probabil, are să fie folosit la următoarea guvernare democrată, împotriva Rusiei.

Să profităm de faptul că la Casa Albă sînt republicanii, deci putem sta liniștiți, că în zona noastră nu are să fie un război major, cel puțin pînă în 2021. După aia, dacă cîștigă democrații, să ne așteptăm la ce e mai rău. Pînă atunci, administrația Trump vrea să-l acuze pe Joe Biden de influență în zona decizională de la Kiev și să ancheteze modul în care fiul acestuia a fost angajat pe bani mulți de către o societate ucraineană. Să nu uităm, totuși, că un război dur, pe contre, între americani și iranieni, care va duce la pierderi reale ale SUA pe cîmpul de luptă, îi va aduce un deficit major de imagine lui Trump, așa că e posibil ca acesta să piardă lupta din 2020, dacă Pompeo nu îi pune pe tavă Iranul. Rămîne de văzut.

Pînă atunci, însă, să ne bucurăm de democrație, de liniște și de pace în zona noastră, pentru că, se pare că Putin a lăsat Iranul să se descurce cu America, în timp ce Venezuela va rămîne în zona de interes a Rusiei și a Chinei. Cel puțin, pînă la următoarele alegeri americane.

DAN ALEXANDRU

Păreri și opinii