Procesul ,,marii trădări naționale”

in Lecturi la lumina ceaiului/Pentru împrospătarea memoriei

S-a scurs un secol de cînd, pe 1 octombrie 1919, a început, la Curtea Marțială din București, procesul ziariștilor acuzați de colaboraționism cu inamicul, pe timpul ocupației Bucureștilor de către armata germană, din anii 1916-1918. Ei fuseseră arestați în decembrie 1918. Procesul a fost expus în presa vremii, și atunci în goană după senzațional, cu lux de amănunte, care, de multe ori, au degenerat în născociri și calomnii. În fața instanței de judecată, prezidată de colonelul magistrat Alexandru Cernat, au compărut nu marii politicieni și oameni de afaceri, cunoscuți ca filogermani, ci peste 50 de ziariști mai importanți, precum: Ioan Sârbu (zis Slavici), director la ,,Gazeta Bucureștilor” (versiunea românească a mai cunoscutei ,,Bucharester Tageblatt”), Ion N. Teodorescu (Tudor Arghezi), Al. Bogdan-Pitești, directorul-proprietar al ziarelor pro-germane ,,Ziua” și ,,Seara”, Șt. Antim, un spirit ascuțit și un client al cafenelelor, D. Karnabatt, A. de Herz, poet și dramaturg, S. Grossmann, Dem. Teodorescu și alții care formau plevușca. În boxa acuzaților ar fi trebuit să se afle și Constantin Stere, om politic, prozator și director al ziarului ,,Lumina”, dar, bucurîndu-se de protecția amicului Ionel I.C. Brătianu, plecase, taman atunci, în Elveția, să-și caute de sănătate… De același tratament preferențial se bucuraseră și alți oameni politici proeminenți de talia lui Alexandru Marghiloman, P.P. Carp, N. Pherekide, care ar fi dorit victoria germanilor în război. După mai multe scandaluri în presă, în cele din urmă, doar P.P. Carp s-a aflat o vreme în atenția justiției. Dar, avînd o vîrstă înaintată, a fost judecat la moșia sa, primind o pedeapsă mai mult simbolică. Dacă n-ar fi survenit moartea lor, în 1914 și, respectiv, 1917, cu singuranță că și regele Carol I, precum și fostul prim-ministru Titu Maiorescu, filogermani neînfricați, s-ar fi bucurat de clemența aceleiași imparțiale și neiertătoare justiții.

Așa stînd lucrurile, cei mai nedreptățiți au fost jurnaliștii. Unii, angajați ca jandarmi pedeștri pe lîngă Prefectura Capitalei, precum Tudor Arghezi, nu primiseră permisiunea să se refugieze și ei în Moldova. Alții, care erau agenți-secreți, aveau misiuni clare în București. Și, în sfîrșit, erau și dintre aceia care, nemaiapărînd publicații românești, să nu moară de foame, fuseseră obligați să scrie la cele finanțate de nemți.

Așa cum reiese din amintirile contemporanilor, precum și din relatările presei de atunci, singurul acuzat care s-a apărat cu o uimitoare demnitate a fost Ioan Slavici, în vîrstă de aproape 71 de ani (se născuse la Șiria, lîngă Arad, pe 18 ianuarie 1848). Era scund de statură, îndesat, cu umerii lați și părul tuns perie. Fusese acuzat că, ținînd cu germanii, ,,trădase interesele naționale”(!). Pentru aceasta ar fi trebuit să primească bani, dar rămăsese un om sărac. Anchetatorul Niculescu-Bolintin i se adresa cu dispreț: ,,Bătrînule Slavici, să-ți fie rușine pentru faptele tale!” și ,,Tîmpitule!”. Completul de judecată stătea ceva mai sus, și el nu putea ajunge pînă la nivelul lor, astfel încît ca să vorbească, trebuia să se ridice pe vîrful picioarelor. Slavici se apăra făcînd istoricul vieții sale de la pușcăria făcută în tinerețe la Vacz (1888), sub unguri, pe cînd era redactor-șef la ziarul ,,Tribuna”, și pledînd în favoarea consecvenței politice căreia îi rămăsese credincios toată viața. El a mers pe linia politicii junimiste, conservatoare. Fusese om sărac, fiu de cojocar, și numai datorită conservatorilor, care îi plătiseră studiile la Viena și mai apoi îl îndemnaseră să scrie, a izbutit să ocupe funcții onorabile și să trăiască bine. Cum a declarat-o și singur, Slavici n-a fost niciodată pro-german, ci pro-maghiar, și dacă ar fi fost după el, România ar fi trebuit să stea în neutralitate sau să lupte alături de Puterile Centrale. A greșit, desigur, istoria a hotărît altceva, însă el și-a făcut datoria așa cum i-a dictat conștiința. De aceea, spre bătrînețe, ajunsese colonel în rezervă în armata austro-ungară și avea dublă cetățenie, româno-maghiară.

Slavici era prieten și se bucura de considerația socialiștilor în frunte cu I.C. Frimu, Gh. Cristescu și N. Lupu Costache, un intelectual cu studii la Paris. Pe alții îi cunoscuse la Văcărești. Să fi fost mai tînăr, ar fi devenit socialist.

Dar să revenim la procesul ziariștilor, vinovați de ,,marea trădare națională”, care a început pe 1 octombrie 1919 în fața Curții Marțiale, corpul II, prezidată de colonelul Cernea. Procesul a început în localul Senatului de mai tîrziu (viitoarea Bibliotecă Centrală de Stat), și pe urmă în localul Teatrului Popular al lui Nicolae Iorga. În boxa acuzaților se aflau, cum am mai spus, I. Slavici, T. Arghezi, poetul Karnabatt, Bogdan-Pitești, Dem. Teodorescu și ceilalți 40-50 de ziariști… Acuzatorul principal era maiorul Ion Niculescu-Bolintin, un individ feroce, care vedea peste tot numai crime. El s-a duelat cu o armată de avocați, precum deputatul socialist Toma Dragu, frații Virgil și Emil Mora, N.D. Cocea, Radu Rosetti, Constantin (Titel) Petrescu, viitorul președinte al Partidului Social Democrat. Alții, precum G. Costaforu, I.G. Periețeanu, Emil Socor sau Ring, au apărat cauza corectorilor și a vînzătorilor, care formau plevușca grupului de ziariști.

După o săptămînă de acuzații din partea unora și replici de cealaltă parte, a urmat verdictul: D. Karnabatt și S. Gorssman au primit cîte 10 ani de închisoare, iar Ioan Slavici, Tudor Arghezi și Dem. Teodorescu, cîte 5 ani. Toți ceilalți acuzați au fost achitați. La aflarea sentinței, Karnabatt, care era grec la origini, s-a scandalizat: ,,Cum? Am făcut același lucru; pentru ce mie mi se dă de două ori cît vouă?!”. Atunci, Arghezi care, cînd era cazul, devenea foarte sarcastic, i-a răspuns cu vocea lui pițigăiată: ,,N-ai făcut același lucru! Noi sîntem condamnați pentru că ne-am vîndut țara, pe cînd tu făcuși și abuz de încredere, pentru că ai vîndut ceva ce nu era al tău!”. La care, după unii, s-ar fi băgat în discuție și cinicul Bogdan-Pitești care, într-adevăr, făcuse afaceri cu nemții și poate că era singurul care își merita condamnarea: ,,Nu-i totuna! Ești și escroc, ai vîndut țara care nu era a ta!”. Slavici și Arghezi fuseseră repartizați în aceeași celulă. Ca să-și facă viața mai ușoară, Slavici, cînd nu citea și scria, ceruse unelte și semințe și cultiva cu grijă o bucățică de pămînt. În schimb, Arghezi își teroriza tovarășii de suferință prin mania curățeniei pe care o practica în celulă.

Cu Arghezi ne-am lămurit: fiind militar activ, era obligat să respecte ordinul de a nu părăsi Bucureștii, unde, concomitent, practica și gazetăria la singurele publicații care mai apăreau, cele germane. Rămîne de lămurit doar chestiunea ,,colaboraționismului” practicat de Slavici. Făcînd școală ungurească și nemțească, era logic să se simtă atras de cultura și civilizația nemțească. A doua chestiune pare și ea logică: provenind din grupul ,,Junimea” și stînd sub influența lui Titu Maiorescu, el n-avea cum să iasă din sfera de influență teutonică predominantă în Antantă. În sfîrșit, a treia chestiune de luat în discuție este aceea că Slavici, care tocmai fusese dat afară de la conducerea școlii de la Măgurele, ca să-și întrețină numeroasa familie, n-a avut încotro și a trebuit să scrie la publicațiile nemțești. Desigur, el a greșit în calculele sale politice și în echilibrul de forțe care, vreme îndelungată, era incert și încurca multe calcule în Europa. În această privință, Slavici ar putea fi comparat cu Eminescu. Nefiind informat asupra alianței politico-militare dintre România și Germania, în curs de a se realiza în vara anului 1883, prin articolele sale din ziarul ,,Timpul”, privitoare la unirea Transilvaniei, el împiedica tratativele purtate în mare secret. Pentru acest motiv, P.P. Carp, aflat la Viena în discuții, îl avertiza pe Maiorescu la București: ,,Și mai potoliți-l odată pe Eminescu!”.

În opinia multora dintre cei care l-au cunoscut, Slavici se asemăna cu poetul Alexandru Macedonski, contemporanul său, prin capacitatea de a fi un om dificil și, astfel, de a-și face mulți dușmani. Era un veșnic opozant. Și chiar dacă ar fi învins nemții, Slavici ar fi fost la fel de oropsit și de sărac, fiindcă era omul care spunea întotdeauna adevărul și arăta lichelele cu degetul. O vreme a lucrat cu ocupanții germani ai Capitalei, dar n-a ezitat să le adreseze, cînd era cazul, cuvinte ofensatoare. Puțini români au fost, ca el, atît de morali și de integri. Ne pare rău să o spunem, dar printre dușmanii săi s-au numărat Nicolae Iorga, Octavian Goga și mulți alții. La instigarea istoricului, care l-a scuipat pe Calea Victoriei, lumea striga în urma lui: ,,Trădătorule!”. Cînd Iorga l-a scuipat, Slavici a scos batista și și-a șters obrazul calm. Dar cînd un politician oarecare l-a înjurat, a ridicat bastonul. Iată ce scria Iorga: ,,Refugiul ultim al lui Slavici era pe la redacții fără direcție (…) Decît să-și tragă un glonte, omul a luat din mîna lui Czerni pîinea lui Iuda”. Iar Goga i-a dedicat aceste versuri: ,,Vin popi bătrîni cu barba sură,/ Țărani cu chip însingurat,/ Vin să te blesteme din gură,/ Vin să te-ntrebe de păcat./ Și spune-mi, nu te-ncearcă oare/ Un vis cumplit, un vis urît?/ Cu mîna lor răzbunătoare/ Te-ar strînge într-o bună zi de gît…”.

S-a pus în circulație versiunea că Nicolae Iorga ar fi avut un rol hotărîtor în eliberarea lui Slavici, prin intervenția sa la Regina Maria, cu rugămintea de a-l convinge pe Regele Ferdinand să dea o grațiere. Adevăr valabil doar pe jumătate: Iorga a contribuit doar la eliberarea lui Arghezi, Karnabatt și ceilalți. Pentru eliberarea lui Slavici, cel mai mult s-au zbătut Gala Galaction, o vreme și el bănuit de colaboraționism, dar mai ales miniștrii ardeleni în frunte cu Ștefan Cicio-Pop, ad-interm la Justiție. Ei au obținut eliberarea marelui prozator, prietenul lui Eminescu și creatorul celui mai mare roman românesc modern (pînă la apariția romanului ,,Ion”, al lui Rebreanu) și al nuvelei psihologice.

În sfîrșit, după trei luni de detenție la Văcărești, în ziua de Anul Nou 1920, ziarele au anunțat grațierea ziariști­lor condamnați, în frunte cu Ioan Slavici, și punerea lor în libertate: ,,Azi-dimineață s-a comunicat ziariștilor închiși la Văcărești că, în urma semnării decretului de grațiere, ei sînt de acum liberi. Ziariștii au și părăsit astăzi închisoarea”. (Ziarul ,,Avîntul”, nr. 58, din 1 ianuarie, joi, 1920, p. 4 la ,,Ultimele știri”) Și ,,Chemarea” lui N.D. Cocea, avocatul apărării, anunța vestea: ,,Azi au fost eliberați din închisoarea Văcărești: T. Arghezi, D. Teodorescu, S. Grossmann, I. Slavici, D. Karnabatt”. Ceilalți deținuți grațiați fuseseră eliberați mai înainte.

Slavici n-a suferit prea mult de pe urma hărțuielilor și a detenției de la Văcărești. Singura mare supărare i-a provocat-o confiscarea și apoi pierderea de către autorități a unui manuscris despre o gramatică a Limbii Române. După eliberare, el a mai scris cîteva cărți de memorii: ,,Închisorile mele” (Vacz și Văcărești), ,,Lumea prin care am trecut” și ,,Amintiri” (Eminescu-Creangă-Caragiale-Coșbuc). Nu poate fi trecut cu vederea nici romanul ,,Cel din urmă armaș”, care conține cîteva crochiuri bucureștene remarcabile. Apare Titulescu, apare Caragiale în perioada cînd nu-și putea plăti halba cu bere și capuținerul, și apela la amicii de la masă.

PAUL SUDITU

Păreri și opinii