Proclamația de la Țebea (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Așa după cum se știe, anul revoluționar 1848 a cuprins toate cele 3 provincii istorice românești. Dar numai în Transilvania au avut loc încleștări armate sîngeroase și de lungă durată, pentru că numai în Transilvania românii mîncau pîine de cenușă, amestecată cu sînge, și trăgeau la jugul celei mai crîncene barbarii. În perioada 1848-1849, ungurii au ucis peste 40.000 de români, dintre care 100 de fețe bisericești, atrocitate care reprezintă unul dintre cele mai mari măceluri din Istoria modernă a Umanității. Și atunci cum mai puteau fi românii frați cu ungurii, cînd unii erau cu frica lui Dumnezeu, iar altora le fierbea palinka în cap și nu știau decît să scoată cuțitul de la carîmbul cizmei? Ce fraternitate poate exista între cerb și lup, între porumbel și uliu, între înger și demon? Aduc astăzi un pios omagiu celor 40.000 de români asasinați de furia oarbă a Asiei revărsate și sînt convins că ei alcătuiesc floarea batalioanelor noastre din cer, care ne priveghează din înalturi și ne dau tărie. Unii au piramide de piatră, care le aduc miliarde de dolari în fluxul turistic anual – noi avem piramide de oase, care nu aduc cîștiguri materiale, dar ele sînt scara noastră către Dumnezeu.

„Și mi-au zis mie unii să nu mă încred în nemți!” – a rostit, cu năduf, Mihai Viteazul, cînd a priceput că a fost trădat de Împăratul Rudolf al II-lea. Tot astfel avea să înțeleagă și Avram Iancu că nemții, adică Habsburgii, i-au tras pe sfoară pe români, s-au folosit de buna lor credință, pentru a-i abandona apoi în ghearele cruzimii ungurești. El refuză decorația pe care a vrut să i-o acorde Împăratul Franz Joseph, un urmaș al lui Rudolf al II-lea, din aceeași spiță degenerată a Habsburgilor. Urmărindu-l pe Avram Iancu prin Viena, Poliția Imperială scrie în rapoartele ei secrete că acesta este „Regele Iancu” și că „Iancu este un al doilea Împărat Traian, iar providența l-a ales în scop de a stabili vechiul imperiu daco-roman” și „un mare imperiu românesc pînă la Tisa” – am încheiat citatele. Respingînd, cu un dispreț suveran, „jucăriile” tînărului și necoptului monarh – Franz Joseph avea în 1850 numai 20 de ani – Crăișorul Munților refuză să-l întîlnească pe acesta, în vizita pe care împăratul avea să o facă în Munții Apuseni. Ce mare curaj și cîtă noblețe are acest gest și acum, după 150 de ani, în comparație cu comportamentul slugarnic al liotei de politicieni de astăzi, care dau năvală la toate sindrofiile, nu ratează nici un ospăț, nici o reuniune care se lasă cu vreun chiolhan, în disprețul unei Țări înfometate, care nu mai are decît puterea să huiduie! Adîncă rușine și jale mare – niciodată n-au fost românii mai săraci și mai umiliți ca în acești ani de răscruce și parcă niciodată nu s-au organizat recepții mai fastuoase și mai multe petreceri pe yachturi, și baluri mascate, și niciodată n-a mai fost o asemenea risipă din avuția Țării, de care trag fiarele hămesite, cu colții lacomi!

Îngăduiți-mi să deschid din nou cartea cu pagini de frunze și slove de rouă a folclorului și să ridic cu două degete un fluture de catifea. Este vorba de blestemul apocaliptic pe care țăranii români i l-au dedicat autocratului de la Viena, imprecație care avea să-l facă gelos, peste timp, și pe Tudor Arghezi, care, probabil, s-a inspirat de aici în scrierea pamfletului pentru un alt neamț, mă refer la „Baroane”: „Tunie dracu-n el să tunie/ Ciot de salcă să rămîie/ Focului să nu-i priiască/ Pămîntul să nu-l primească/ Pe picioare putrezească/ Carnea pe el să pleznească/ Rușine-mpăratului/ Să se umfle-n gura lui/ Limba cît un brusture/ Bubele să-l usture/ Viermii-n el să bujgăie/ Nimeni să nu-l sufere/ Să învețe să grăiască/ Cu credință omenească/ În veci să nu mai mințească!”

Stimați frați și iubite surori, mințit și trădat, pălmuit de un nemernic de jandarm ungur, așa cum fusese pălmuit odinioară și Mîntuitorul Isus Christos de prigonitorii Săi, Avram Iancu avea să cutreiere tîrgurile și satele, munții și văile, doinind din fluier și rostind vorbe puține, dar cu tîlc, pînă cînd într-o dimineață l-a podidit sîngele pe gură și s-a prăpădit pe rogojina unui gospodar român, în septembrie 1872. Avea numai 48 de ani. A murit tînăr, așa cum s-au stins cei mai mulți dintre martirii Neamului Românesc: Mihai Viteazul, la 43 de ani, Pintea Viteazul, sub 30 de ani, Tudor Vladimirescu, la 41 de ani, Nicolae Bălcescu, la 33 de ani, Alexandru Ioan Cuza, la 53 de ani, Mihai Eminescu, la 39 de ani. E greu să fii om pe pămînt, dar și mai greu e să fii român și creștin, într-o lume a fărădelegilor. Îl sărbătorim în acest an pe Avram Iancu, la jubileul a 175 de ani de la nașterea lui, cu convingerea că facem un act de justiție morală. Și cu cît trece timpul, statuia Tribunului de la 1848 crește și se profilează și mai impunătoare pe cerul învolburat al Istoriei. Avram Iancu n-a fost numai un revoluționar, n-a fost numai un catalizator al energiilor naționale, într-o vreme în care era nevoie mai mult ca oricînd de o stavilă în calea maghiarizării forțate – el a fost un mare bărbat de stat, a fost un adevărat conducător și voievod al românilor din Ardeal. De altfel, el are ceva din destinul lui Napoleon Bonaparte: și unul, și altul au devenit mari comandanți la vîrsta de 24 de ani. Pentru sufletul lui neprihănit, pentru viața fără pată pe care a trăit-o, propunem ca Biserica noastră străbună să-l sanctifice, prin urmare, să-l treacă în Pantheonul Sfinților României, alături de Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu. Fie ca imaginea lui luminoasă să dăinuiască în calendarele Neamului, să-i bucure pe prunci la școală și pe bătrîni la slujbele de utrenie și de vecernie, căci noi ai lui sîntem și ceea ce a unit Dumnezeu nici o intrigă și lucrătură omenească nu mai pot să desfacă.

Iubiți compatrioți, am trecut din nou Carpații, însoțit de o falangă de senatori și deputați ai formațiunii pe care o conduc, pentru a depune o coroană de flori cu mătase Tricoloră și a aprinde un crîmpei de lumînare la mormîntul acestui prinț fără de moarte. Noi nu cerem nimic de la Iancu, el și așa ne-a dat destul. Nu sîntem nici în campanie electorală, cum tot susțin, de ani de zile, unii mai slabi de minte, care încearcă să confiște acest mormînt sfînt, de parcă ar fi numai al lor. În realitate, Avram Iancu aparține întregii suflări românești și dacă nu vom învăța să fim uniți, măcar la căpătîiul lui, atunci ne vor blestema urmașii noștri și urmașii urmașilor noștri!

Astăzi, România trăiește vremuri care se aseamănă izbitor cu Apocalipsa biblică. Nimic nu se leagă. Nimic nu merge. Jaful e generalizat. Țara e condusă de o Mafie fără scrupule și fără frică de Dumnezeu. Iar dacă eu am avut curajul să rostesc Adevărul și să pun pumnul în pieptul furtunii, mi s-au înscenat, ca la un semnal, zeci de procese. Așa arată un om ținut în lanțuri de tîlharii cărora le-am stricat toate socotelile. Noi sîntem boicotați de toate posturile de Televiziune, care pomenesc de noi doar atunci cînd primesc poruncă de la stăpînire să ne înjure. Asemenea fărădelegi se întîmplă doar într-o colonie fără șira spinării. Numai că ei n-au putere asupra mea și pînă nu-mi voi duce la bun sfîrșit misiunea, eu nu voi avea liniște. Ați asistat, cu toții, în aceste zile, la zbaterea jenantă a unor forțe reacționare de a scoate în afara legii Partidul România Mare. Numai că s-au făcut de rîs, din nou, și din toate intrigile și uneltirile lor s-a ales praful. Nu mor caii cînd vor cîinii și nici românii cînd vor păgînii. Mult a fost, puțin a rămas. Ziua Dreptății este aproape și toți cei care au răstignit Poporul Român și i-au dat să bea oțet și fiere se vor căi amarnic. Alungați de la sînul Țării acele năpîrci care strîmbă din nas la tot ce e românesc, care seamănă sămînță de discordie între fiii aceleiași maici, care șuieră că s-au săturat de România! Normal că s-au săturat, fiindcă sînt îndopați cu gulașul și cu forinții ungurești, sta-le-ar în gît și să mai rămînă cîți am botezat eu!

Fraților, mereu sînteți mințiți de către niște posturi de Televiziune antiromânești că venirea noastră la Putere ar izola Țara și că ar duce la intervenția forțelor internaționale. În linii mari, așa se mințea, la răspîntiile drumurilor, și la 1784, și la 1821, și la 1848, dar tot degeaba, pentru că românii și-au urmat steaua călăuzitoare de pe cer și, într-o zi binecuvîntată, la 1 Decembrie 1918, s-a înfăptuit România Mare. Politica de exterminare pe care o duce împotriva noastră actuala Putere nu poate fi oprită decît într-unul din două feluri: ori cu lancea lui Horea, ori prin alegeri anticipate, parlamentare și prezidențiale. Noi ne pronunțăm pentru calea pașnică și democratică. Așa nu mai merge, oameni buni, totul parcă e un coșmar fără sfîrșit, ni se risipește Țara și tare mi-e teamă că din fărîmele ei nu mai putem închega nimic. În vreme ce alții se pregătesc să intre în Mileniul III, pe noi ne împiedică să ne gospodărim cum trebuie și ne prăvălesc înapoi, în tunelul timpului, spre Epoca Fanariotă. În cei 10 ani care au trecut de la evenimentele dramatice ale anului 1989, am priceput, cu toții, că Omenirea e condusă de niște forțe satanice, care tratează popoarele lumii ca pe niște slugi sau dobitoace necuvîntătoare. Există un plan diabolic de sfîrtecare a României, în primul rînd prin colonizarea economică a Transilvaniei. Aici și acum, cerem demisia imediată a Guvernului româno-maghiar, care a adus Țara într-un impas mortal! N-avem nevoie de unguri în Guvernul României! N-avem nevoie nici de unguri prefecți sau primari! Avem nevoie doar de acele minorități care își văd lungul nasului, care respectă Constituția și sînt credincioase Statului Național Unitar Român – pe acestea, da, le vom ocroti și le vom asigura de toată dragostea noastră. Și noi vrem să ne integrăm în structurile Europei, dar cu Țara întreagă și în condiții de respectare a demnității naționale. Pentru mine, românii mei sînt cei mai frumoși, cei mai deștepți și cei mai bravi oameni din lume – în aceasta constă Naționalismul Luminat care ne însuflețește inimile!

Iancule, Măria Ta, dormi în pace! Tu ți-ai făcut din plin datoria față de Patrie! De acolo, de unde ești, în alaiul de mucenici din dreapta Tatălui Ceresc, dă-ne, rogu-te, binecuvîntarea ta! Insuflă-ne putere, spulberă mozaviria dintre noi, adună-i pe toți românii la Cina cea de Taină și, apoi, pregătește-i de Înviere! Doamne Dumnezeule mare, Te rugăm, cu cerul și cu pămîntul, fă-ne demni de Gorunul lui Horea și de Crucea lui Iancu, pentru a nu mai fi românii robi în Țara lor! Ajută-ne, Doamne, să ne mîntuim Neamul și să-l eliberăm de sub jugul lipitorilor și al hienelor care au ucis și sufletul din noi. Bate-i, Doamne, pe vrăjmașii Neamului Românesc, cu ploi de pucioasă și cu plăgile biblice, dărîmă catapeteasma cerului pe ei, ca să priceapă că Țara asta nu-i sat fără cîini, că răul nu poate birui la nesfîrșit și că pe placul inimii Tale sînt numai cei cinstiți și evlavioși. Trageți clopotele în tot Ardealul și aprindeți focurile de veghe pe munți! Haideți să depunem jurămînt aici, pe racla seculară a aceluia de care s-au cutremurat grofii și principii, și să făgăduim că nu-i vom trăda Idealul, că scaunele de ceară ale pigmeilor și marionetelor se vor topi în flăcările deșteptării naționale și că nu vom avea odihnă pînă cînd nu vom face România Mare, prosperă și puternică! Aidoma lui Petru Rareș vom spune și noi: vom fi iarăși ce-am fost și mai mult decît atît! Asta vă cer vouă, românii mei: muncă, cinste, patriotism și credință în Dumnezeu! Fie ca nu peste multă vreme să se înfăptuiască o adevărată concordie națională, să piară discordia dintre români, fiindcă nori negri se arată la orizont!

Trăiască Ardealul în veci românesc! Trăiască Armata și Biserica străbună, cele mai glorioase trîmbițe ale deșteptării naționale! Le poftim să se alăture forțelor patriotice sănătoase, singurele care mai pot salva Țara de la catstrofă! Trăiască România Mare, acum și în vecii vecilor!

Sfîrșit

(Discursul a fost marcat, în repetate rînduri, de aplauzele, ovațiile și uralele zecilor de mii de participanți, care au scandat: „Vadim Președinte!”; „România nu uita/ Doar Vadim te va salva!”; „Vadim și Funaru’/ Apără Ardealu’!”; „România Mare! România Mare!” La începutul manifestării, prefectul PNȚCD al județului și alte oficialități locale au încercat să interzică președintelui PRM accesul la microfon, tăindu-i sunetul, ceea ce a provocat protestele vehemente ale populației)

CORNELIU VADIM TUDOR

Discurs rostit la Țebea, la 12 septembrie 1999

Păreri și opinii