Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Ne-am adunat astăzi aici, pe Cîmpia Turzii, nu pentru a comemora o moarte, ci pentru a sărbători suma rotundă a unei naşteri. Puţină lume ştie că în acest an se împlinesc 440 de ani de la naşterea voievodului Mihai Viteazul, cea mai grandioasă figură din Epopeea Naţională, omul providenţial care a prins la un loc, în copca de aur a mantiei sale domneşti, cele 3 Ţări Române. El s-a născut la anul 1558, la Gurile Ialomiţei. În acel an, în Anglia începea domnia marii Regine Elisabeta I, din Dinastia Tudor. Mama lui purta numele unei faimoase împărătese a Byzanţului, Teodora, fiind de neam aromâncă, soră cu Iane Epirotul, Ban al Craiovei. Tatăl său nu era altul decît Pătraşcu cel Bun, care a domnit în Ţara Românească între martie 1555 şi decembrie 1557. Era, aşadar, os de Domn şi încă de mic a crescut cu convingerea nezdruncinată că va domni şi el o dată, pe scaunul de unde, într-o tristă zi de Crăciun, fusese izgonit părintele său. Rodul dragostei dintre Teodora şi Pătraşcu primise numele de botez al celui mai mare Arhanghel al Bibliei, Mihail. Şi astfel se face, printr-o tulburătoare coincidenţă, că la români Eroul Naţional şi Poetul Naţional poartă acelaşi nume, Mihai Viteazul şi Mihai Eminescu fiind cele mai înalte culmi ale mîndriei naţionale. 

Din negura veacurilor n-au răzbătut prea multe raze care să lumineze naşterea, copilăria şi tinereţea lui Mihai. Adunînd informaţii de prin cronici şi din tradiţia orală a acelora care l-au cunoscut, un alt oltean de vază, Nicolae Bălcescu, încearcă să-i facă un portret: „Un bărbat ales şi vestit şi lăudat prin frumuseţea trupului său, prin virtuţile lui alese şi felurite, prin credinţa către Dumnezeu, dragostea către Patrie, îngăduială către cei asemenea, omenia către cei mai de jos, dreptatea către toţi cei deopotrivă, prin sinceritatea, statornicia şi dărnicia ce împodobeau mult lăudatul lui caracter”. A fost negustor, pe urmă Bănişor de Mehedinţi, apoi mare Stolnic, mare Postelnic, mare Agă şi Ban al Craiovei. La vîrsta de 33 de ani, pe care a avut-o Mîntuitorul cînd a fost răstignit, Marele Ban al Craiovei împodobeşte Cetatea Bucureştilor cu un lăcaş de cult de o neasemuită frumuseţe pentru acele vremuri, care se mai păstrează şi astăzi, sub numele Mînăstirea Mihai Vodă. Văzînd în el un rival, Alexandru Mircea, rămas în Istorie sub numele de Alexandru cel Crud, cel care a introdus birul pe oile sterpe, numit „oae seacă”, s-a gîndit să-l piardă, dar s-a întîmplat o minune! Acelaşi Nicolae Bălcescu relatează, la prezentul istoric, ce s-a petrecut: „Cînd gîdele aţinteşte ochii asupra jertfei sale, cînd vede acel trup măreţ, acea căutătură sălbatică şi îngrozitoare, un tremur groaznic îl apucă, ridică satîrul, voieşte a izbi, dar mîna îi cade, puterile îi slăbesc, groaza îl stăpîneşte şi, trîntind la pămînt satîrul, fuge prin mulţimea adunată împrejur, strigînd în gura mare că el nu îndrăzneşte a ucide pe acest om”. Destinul a făcut ca, la numai 35 de ani, în septembrie 1593, să primească la Înalta Poartă caftanul domnesc. Neîndoielnic, el ştia foarte bine ce are de făcut. Imperiul Otoman traversa o perioadă ceva mai modestă, după moartea lui Soliman Magnificul şi faimoasa bătălie navală de la Lepanto, în 1571, atunci cînd marele scriitor spaniol Miguel Cervantes şi-a pierdut un braţ, luptă în care Spania şi Veneţia au scufundat flota turcă.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(21 august 1998,

Monumentul de pe Cîmpia Turzii)

Păreri și opinii