Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

La numai un an de la preluarea domniei, Mihai încheie un acord secret cu Principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, şi cu dom­nitorul Moldovei, Aron Tiranul, pentru a lupta împreună împotriva turcilor.

Momentul internaţional era favorabil, pentru că în Europa funcţiona de cîţiva ani buni Liga Antiotomană, formată din Imperiul Habsburgic, Statul papal, Spania, Veneţia, Toscana, Mantua şi Ferrara. Un cronicar străin, Ştefan Szamoskozy, l-a ghicit foarte bine pe cel care avea să rămînă în Istoria turcilor sub numele de „ghiaurul”, adică „necredinciosul”: „Încă şi atunci cînd i-au dat căciula cu surguci în Divan a jurat în inima sa că îndată ce va lua domnia va scoate sabia împotriva turcilor. Chiar cînd a ieşit din Divan şi a încălecat şi a fost dus de Paşă şi Begi în locuinţa sa, şi atunci a jurat că va fi duşmanul neînduplecat al turcilor”. Ceea ce a urmat din acel septembrie 1593 pînă în august 1601 este o vijelie imposibil de reprodus în cuvinte. Stăpîn absolut al meşteşugului armelor, om cu o forţă herculeană, dreptcredincios şi, ca atare, apărat de Providenţă, Mihai a trecut prin foc şi sabie toată păgînătatea care i-a ieşit în cale. La 13 noiembrie 1594, creditorii turci, chemaţi sub pretextul de a-şi primi pungile cu aur, sînt ucişi la Bucureşti.

La 10 decembrie, pe un ger de crăpau pietrele, turcii, îmbrăcaţi în şalvarii lor coloraţi şi uşori, sînt bătuţi de oastea lui Mihai chiar în Tîrgul de Floci, oraşul unde el văzuse lumina zilei. În prima zi a Anului Nou 1595 – pentru că românii nu mai aveau vreme de nici o sărbătoare – Mihai îi bate pe turci la Hîrşova, iar după 7 zile îi mai îngenunchează o dată, la Silistra. 

După o altă săptămînă, în dreptul satului Putineiu, vitejii Radu, Preda şi Stroe Buzescu, căpitani ai lui Mihai, împreună cu boierul Radu Calomfirescu îi înfrîng pe tătarii care invadaseră Ţara prin Bugeac. A se observa că bătăliile pe atunci aveau cam aceeaşi ritmicitate pe care o au astăzi meciurile din Cupele Europene la Fotbal. Pentru că asta a fost soarta noastră, cel puţin de la lupta purtată de Ducele Menumorut împotriva lui Arpad, iar Dumnezeu parcă anume i-a dat omului două mîini, ca să ţină românul spada în dreapta şi crucea în stînga. Iureşul devine de-a dreptul năvalnic şi de mare răsunet european cînd, la 24 ianuarie 1595, Domnitorul Ţării Româneşti trece Dunărea îngheţată, pe la Mogoşi, atacă şi arde Rusciukul, taie pîrtie prin ieniceri şi spahii, îi omoară pe Paşii Hassan şi Mustafa şi capturează toată artileria otomană, precum şi mai multe flamuri verzi ale lui Allah. Nu mai era de glumă cu acest ghiaur, care ştirbise toată autoritatea turcească în Europa! La 4 august 1595, însoţită de o ariergardă de şacali din Asia, mînaţi de foamete, prin Bulgaria, spre pămînturile mai bogate ale Valahiei, o uriaşă oaste turcească trece Dunărea, sub conducerea marelui vizir Sinan Paşa, un fel de prim-ministru al imperiului. Atunci, se poate spune că a avut loc reunirea fraţilor munteni, moldoveni şi ardeleni. În „Istoria românilor supt Mihai Vodă Viteazul”, Bălcescu zugrăveşte stampa emoţionantă a acelei zile de 13 august, pe stil vechi, sau 23 august, pe stil nou: „Astfel fu acea vrednică, de o neştearsă aducere aminte zi de bătălie de la Călugăreni, în care românii scriseseră cu sabie şi cu sînge pagina cea mai strălucită din analele lor. De zece ori mai puţin numeroşi decît duşmanii – continuă Bălcescu – ei cîştigară asupră-le o biruinţă strălucită şi avură gloria de a învinge un general pînă atunci încă neînvins. Munteni, moldoveni şi ardeleni, soldaţi şi căpitani, se luptară toţi ca nişte eroi”. Prăpădul invadatorilor a fost total: în mlaştina Neajlovului au fost ucişi Paşa Hassan de Timişoara (marele oraş fiind atunci paşalîc turcesc, ca şi Buda, de altfel), precum şi Paşii Khidr şi Mustafa de Bosnia. Acolo a căzut de pe pod Sinan Paşa şi şi-a pierdut dinţii (aşa cum şi i-a pierdut, după 4 secole, şi premierul Radu Vasile, care măcar şi-a implantat alţii, în Israel). În faţa puhoaielor turceşti care nu mai conteneau, Mihai este nevoit să se retragă, strategic, spre Nord. În ziua de Sfîntă Maria Mare, la 15 august, turcii ocupă Bucureştii, transformă bisericile în moschei şi nu mică a fost mirarea tîrgoveţilor să vadă cum păşteau iarbă, pe uliţele şi pajiştile Cetăţii lui Bucur, cirezile de cămile care trăgeau carele cu provizii, archebuzele şi balamezele, cum le ziceau turcii la tunuri.

Onorat auditoriu, am pomenit cuvîntul Bosnia. Aici se cuvine să deschid o paranteză. Ce reprezintă Bosnia acum? Exact ce a fost şi în urmă cu 4 veacuri: o insulă musulmană în mijlocul Europei creştine. Înainte de expansiunea turcească pe continent, petrecută în anii 1300, atît Bosnia, cît şi Albania, dar şi alte teritorii ale Balcanilor, erau populate de creştini. Dacă în numai cîteva zile din august 1595 turcii au transformat zecile de biserici creştine ale Bucureştilor în moschei, vă daţi seama cum ar fi arătat Ţările Române dacă păgînii ar fi zăbovit mai mult? România ar fi fost o gigantică Bosnie! Am simţit nevoia să fac aceste precizări pentru că astăzi avem un termen de comparaţie sîngeros. E vorba de războiul religios din fosta Iugoslavie. Păstrarea identităţii noastre ca Naţiune creştină este cea mai mare biruinţă a domnitorilor iubitori de neam, de la Mircea cel Bătrîn şi Ştefan cel Mare, pînă la Mihai Viteazul şi Constantin Brâncoveanu. Dacă nu erau aceşti oameni netemători de moarte, dacă nu stăteau ei zile şi nopţi de-a rîndul în şa, dacă nu împodobeau Ţara cu lăcaşuri sfinte, dacă nu puneau pieptul, ca o pavăză vie, în calea tăvălugului islamic, atunci noi nu ne-am mai fi adunat astăzi aici şi am fi fost, cu toţii, musulmani. Am fost în numeroase Ţări arabe care, la origine, nu erau deloc arabe, în frunte cu Egiptul, Tunisia şi Libia. Vechii egipteni, creatori ai unei civilizaţii excepţionale, nu erau arabi, ba chiar, încă din primele veacuri ale Mileniului I, aveau mulţi conaţionali de religie creştină, aşa-numiţii „copţi”. Cît despre Tunisia, aici a dăinuit vestita cetate antică a Carthaginei, rivala Romei. Dar toate redutele astea au căzut, rînd pe rînd, sub revărsarea Islamului. Am tot respectul pentru religia fiecărui popor, dar mie, unul, îmi este foarte greu să-mi imaginez cum pot trăi sute de milioane de oameni fără efigia de aur şi spini a Mîntuitorului nostru, Isus Christos. Luptînd aşa cum a luptat, Mihai a făcut-o, în primul rînd, pentru Isus. Astfel, el şi-a binemeritat numele de Arhanghel şi adaosul pitoresc, dat de români, acela de Viteazul. Şi dacă tot am vorbit de cămilele care rumegau liniştite prin zăvoaiele Dîmboviţei, cuvine-se să mai spun ceva şi despre alte vietăţi paşnice şi fără nici o vină pentru vrajba dintre oameni. Este vorba despre miraculoasa prezenţă în bivuacul lui Mihai a 2 cerbi, despre care cronicarul german Balthazar Walter a lăsat o mărturie tulburătoare: „Spre a odihni inima cititorului după atîtea scene sîngeroase, aflarăm cu cale de a însemna aci cum doi cerbi domesticiţi însoţiră pe Mihai în mai multe expediţiuni războinice. Ei se aflau, mai cu seamă, lîngă cortul Domnului, stăteau de faţă în războaie şi lupte, mergînd curajos cînd înaintea lui, cînd alăturea de el. Nici zgomotul bombelor, nici fulgerele tunurilor nu-i înspăimîntau, ci auzind vaierul se ridicau în două picioare şi stăteau puţin privind. Ei stătură astfel neclintiţi, împotriva obiceiului acestor animale, în lupta purtată cu Sinan Paşa, la Călugăreni. Aci, unul dintr-înşii pierind din întîmplare, celălalt, de durere, merse de se ascunse în pădure. Acest fapt se adeverează prin mărturiile Domnului Mihai şi ale multor ostaşi demni de credinţă”. Îngăduiţi-mi, dragi prieteni, pentru că atît de rar ne vedem şi atît de puţin mă aflu în mijlocul vostru, din pricina programului încărcat pe care îl am, să dau citire unui poem pe care l-am scris în anul 1986 şi l-am închinat gloriosului voievod şi sfetnicilor săi cu luceferi între coarne.

Cerbii lui Mihai Viteazul

Lumînarea-şi arde rodul

într-un cort dinspre Carpaţi

făureşte Voievodul

carte către împăraţi

Tremură-n lumina moale

pe pereţii cei săraci

umbra trupului în zale

trup frumos ca un copaci

Plini de ambră şi răşină

pe un trunchi de brad trudesc

grămăticul de latină

şi acel de grai nemţesc

Ar mai vrea un pîlc de oaste

archebuze, proviant

singur îi e greu s-adaste

vin puhoaie din Levant

Şi-a primejduit cetatea

dar nu din trufii lumeşti

e în joc creştinătatea

inimii evropeneşti

Şi-a lăsat zălog feciorul

casa, traiul liniştit

înaintemergătorul

scrie pohta ce-a pohtit

Iar apoi mai dă citire

îndreptînd cîte puţin

vîntură nisip subţire

pe cerneala de arin

Iată pumnul cît o ghioagă

pe sigilii s-a-ndoit

ceara roşie se-ncheagă

peste şnurul plumbuit

Ştie că-i deşertăciune

ştie că-i zadarnic tot

poate numai o minune

îl va smulge din complot

Nici margrafii, nici neferii

n-or să sune galbeni grei

s-or uni condotierii

pizmătareţi şi mişei

E secată vistieria

două scule, trei ducaţi

vulturi lacomi ca urgia

fură aur din Carpaţi

Iese-n noapte Domnitorul

ce înalt e şi măreţ!

Luna-şi scînteie izvorul

în surguciul lui de preţ

Doarme tabăra smerită

bruma cade sănătos

toţi războinici de elită

în şiac şi merinos

Ce loviţi mai sînt de soartă

i-a legat acelaşi crez –

ca o lubeniţă spartă

focul dulce e la miez

Vrea să dea onorul straja

dar Mihai se-ncruntă blînd

ce să tulbure el vraja

oastei sale somnolînd?

E atît de singur Domnul

cui să spună jalea lui?

De-l va părăsi şi somnul

l-au trădat şi-aşa destui

Simte răsuflări în ceafă

zvon de îngeri militari

scapă smulsă din agrafă

mantia cu blănuri mari

Se întoarce şi se-nchină

vede cerbii, fericit

în valtrapuri de lumină

cine-a zis că au pierit?

Împletiţi în coarne grele

precum crengile de fag

fruntea li-e bătută-n stele

coama arde ca un steag

Peste blana lor brumată

trece Domnul palma grea

îi sărută şi-i desfată

rouă-n pumni le dă să bea

Ei o sorb dintr-o suflare

îl petrec, îl amăgesc

şi se pierd toţi trei în zare

pe-un drumeag dumnezeiesc

Îndărătul lor se-aprinde

praf de puşcă prin poieni

trec copiii cu colinde

de la Mare-n Apuseni

Se trezeşte bivuacul

ţipă-n scorburi huhurezi

magic mai începe veacul

mai că-ţi vine să nu crezi!

Care-i Domnul? Care-s cerbii?

plîng oştenii deşteptaţi

înghiţiţi de flancul ierbii

s-au topit îngemănaţi

Iar de-atunci nu se mai ştie

ce s-o fi făcut cu ei

cică-ntr-o legendă vie

i-au zărit nişte femei

Pe la Turda, prin cîmpie

se-nălţau la cer, toţi trei!…

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(21 august 1998, Monumentul de pe Cîmpia Turzii)

Păreri și opinii