Proclamaţia de pe Cîmpia Turzii (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

Fraţi români, lucrarea cea mai de preţ a lui Mihai Viteazul a fost, neîndoielnic, Unirea celor 3 Ţări Române surori. Actul săvîrşit de principele român atunci a fost de o importanţă copleşitoare pentru întreaga Istorie ulterioară a Poporului Român. De atunci, altfel s-au petrecut şi s-au scris toate. De atunci, nimic nu mai putea fi ca înainte. Acelor nefericiţi cîrcotaşi care îl acuză astăzi pe Mihai că ar fi fost condotier, sau mercenar, în slujba împăratului Rudolf al II-lea, le voi răspunde cu o scenă aparent anecdotică, dar plină de miez: atunci cînd Mihai a intrat în Alba lulia, la 1 noiembrie 1599, alaiul său a fost precedat de un taraf de lăutari care cîntau, nu întîmplător, Balada ciobanului care şi-a pierdut şi şi-a regăsit oile. Ele, oiţele, rătăcite de turmă, erau cele 3 Ţări Române, simbol pe care l-au priceput atunci şi nemeşii, şi habsburgii. Dar, iată cum descrie cronicarul intrarea triumfală a acestui munte de om în cetatea care, după vremuri, s-a numit Apullum, Bălgrad, Alba Carolina şi Alba Iulia şi unde, tocmai datorită lui, generaţia sublimă de la 1918 a făptuit Unirea pe Platoul Romanilor: „Călare pe un roib ager, cu mantia brodată cu fir, fluturînd peste o tunică albă, încălţat cu cizme de săftian galben, avînd pe cap o cuşmă de blană scumpă, împodobită cu surgiuc de aur şi pene de cocor, iar la şold o sabie bătută în rubine”. După numai cîteva luni, în mai 1600, intră călare şi în Iaşi, desăvîrşind Unirea. Minunea dumnezeiască se împlinise! Harta vechii Dacii era refăcută. Acesta este răspunsul cel mai palpabil că românii aveau deplina conştiinţă a unităţii de Neam. Atunci, în zorii veacului al XVII-lea, un român cu inimă de leu reuşeşte să facă pentru Poporul lui ceea ce nu izbutiseră nici italienii, nici nemţii, care mai aveau să trăiască dezbinaţi, în numeroase stătuleţe, încă mai bine de 250 de ani.

De atunci încolo, aproape că nu mai contează ce s-a întîmplat. Nu poţi să-i ceri, de pildă, cuceritorului Everestului, Edmund Hillary (n-are nici o legătură cu Hillary Clinton) să stea călare, pe şaua celui mai înalt vîrf de pe Planetă, ani de zile. El a făcut ceea ce era mai greu. Drumul a fost deschis. Restul e Istorie. Aşa şi cu Mihai străbunul. Faima lui depăşise graniţele Europei. Milioane de oameni se gîndeau la el ca la un salvator al popoarelor din faţa unei Semilune care numai în aparenţă picotea pe cer. Dar Mihai nu mai putea. Eforturile lui fuseseră, oricum, supraomeneşti. Au început atunci să se unească împotriva lui toate liftele spurcate. O dată cu primul bubuit al veacului ce începea, Mihai a pornit în peregrinări, pe la curţile împărăteşti de la Praga şi Viena. Aflîndu-mă în vechea cetate a Vindobonei, ca student la Istorie, i-am luat şi eu urma, cu 20 de ani în urmă. Scormonind prin tot felul de arhive şi almanahuri vechi, am aflat cu ce-şi omora zilnic timpul, ce mînca şi ce bea strămoşul nostru, găzduit la Hanul Cerbul de Aur. Într-o pictură de epocă, apare alături de vestitul astronom al vremii, danezul Tycho Brahe. La ora aceea, apăraţi de români împotriva uraganului otoman, în Europa încredinţau veşniciei pagini minunate Shakespeare, Galileo Galilei, Francis Bacon. Ce era în inima lui Mihai, numai el ştia: familia i se risipise pe toate meleagurile, nu mai auzea nimic de fiul lui, Nicolae Pătraşcu, nici de mama sa, Teodora, iar viitorul fiicei lui, Florica, se arăta înnegurat. Atunci cînd împăratul Austriei, care se împăunase cu faptele lui de arme, a înţeles să-l ajute în pornirea unei noi cruciade numai cu 100.000 de taleri, o batjocură, Mihai a exclamat: „Şi mi s-a zis mie să nu mă încred în nemţi, după cum s-a adeverit”. În ziua de 19 august 1601, stelele au intrat într-o conjuncţie blestemată.

Foştii lui aliaţi, împăratul Rudolf al II-lea şi generalul Basta, au hotărît să-l dea pierzării. Acel asasinat politic, în care a pierit, în fond, un şef de Stat, datorită unui complot internaţional, s-a desfăşurat astfel, după cum scrie „Letopiseţul cantacuzin”: „Văzu Mihai Vodă oaste nemţească viind către cortul lui. (…) Eşi Mihai Vodă din cortul său înaintea lor vesel şi le zise: «Bine aţi venit, voinicilor, vitejilor!» Iar ei se repeziră asupra lui ca nişte dihănii sălbatice, cu săbiile scoase. Şi unul dete cu suliţa şi-l lovi drept în inimă, iar altul degrab îi tăe capul. Şi căzu trupul lui cel frumos ca un copaci”… Ultimul cuvînt pe care a mai apucat să-l rostească a fost BA! Trupul i-a rămas aici, pe Cîmpia Turzii, în inima Ardealului pe care l-a iubit şi pe care l-a sfinţit cu sîngele lui, trup care, frumos fiind, ca un arbore, de bună seamă că a dat roade peste veacuri. Iar capul i-a fost cules, cu grijă, de oştenii care îi mai rămăseseră credincioşi şi, după multe ocolişuri, a ajuns dincolo de Carpaţi, la Mînăstirea Dealu. Acolo, aidoma lui Isus Christos vegheat, şi spălat, şi uns cu mirodenii cu bună mireasmă de femei evlavioase şi harnice ca furnicile, îşi doarme somnul de veci craniul care a închis, în aura sa de raze, două veacuri şi trei Ţări. Acel cap grozav a fost aşezat de Nicolae Iorga, în vara anului 1919, pe un chivot cu catifele albastre şi albine ţesute în fir de aur, sub cristaluri ca de vitralii, pe malul Tisei, iar trupele române au bătut pas de defilare şi au dat onorul sfintelor moaşte ale Unificatorului de Ţară, după care au eliberat Budapesta şi l-au răzbunat!

Iubiţii mei fraţi întru Domnul şi întru dragostea pentru Neamul Românesc, aici, sub tălpile noastre, a curs sîngele îmbelşugat şi clocotitor al celui mai măreţ bărbat de Stat din Istoria României. „Copacii mor în picioare”, spune o vorbă şi teribilă trebuie să fi fost acea clipă cînd viziera morţii a căzut pe ochii lui de vultur, cînd mîna lui „nu se prilejise” să apuce sabia, cînd cerurile toate s-au rostogolit pentru că un căpitan valon, un general ungur şi un împărat neamţ n-au acceptat ca el, românul, să fie stăpîn în Ţara lui. Oare de ce tot trebuie să ne facă străinii Legea în Ţara noastră? De ce fiecare generaţie de români trebuie să plătească cu sînge şi lacrimi dreptul de a trăi în vatra noastră sufletească? Cui şi de ce tot sîntem obligaţi noi să îi dăm raportul pentru faptul că sîntem cei mai vechi locuitori nu numai ai pămînturilor noastre, ci şi ai Europei? Dormi în pace, martir fără moarte. Pe tine te-a ales Bunul Dumnezeu pentru lucrarea cea mai nobilă a Poporului Român, care a fost, este şi va rămîne Unirea cea Mare şi Veşnică. „Ora pro nobis” – „Roagă-te pentru noi”.

Astăzi, mai mult ca oricînd, Poporul Român are nevoie de pilda viteazului Mihai. Poate de aceea în inima Capitalei României este statuia lui de marmură, ridicată nu întîmplător chiar pe locul unde fuseseră altarul Mînăstirii şi Şcoala de la Sfîntul Sava, aşadar unde îşi culegea, din pulberea drumului, cărţile, pe cînd era elev, cel mai de seamă biograf al său, Nicolae Bălcescu. Am depus şi noi astăzi mai multe coroane de flori cu panglică Tricoloră la monumentul de la Cîmpia Turzii. Este umila noastră ofrandă faţă de cel care a renunţat la tot şi şi-a jertfit liniştea, familia, sănătatea, averea şi pînă la urmă chiar viaţa, la numai 43 de ani, pentru ce? Pentru Neamul lui obidit, pentru limba şi datinile românilor, pentru aşezarea lor la aceeaşi Cină de Taină, pentru credinţa în Isus Christos. Iată de ce noi propunem Sfîntului Sinod al Bisericii Ortodoxe canonizarea lui Mihai Viteazul şi trecerea lui în calendar, ca sfînt care a pătimit moarte de martir. „Trecutul nu ţine de foame”, afirmase nedemnul preşedinte al României şi asta mi se pare cea mai periculoasă blasfemie care s-a rostit în cei aproape 9 ani de cînd Ţara noastră a fost transformată – spre ocara noastră – într-un fel de TIR turcesc. Trecutul e legitimitatea noastră, e leagănul pruncilor şi copîrşeul bătrînilor, e Columna lui Traian şi magia Limbii Române. Acelor lude care au fost plătite, cu 30 de arginţi, să ne distrugă viitorul nu le vom permite să ne distrugă şi trecutul!

Doamnelor şi domnilor, ne-am dat întîlnire aici, lîngă acest obelisc cu valoare de cenotaf, venind peste munţi şi văi, din toate colţurile Ţării noastre rotunde, pentru a-l venera pe românul generic, pe românul care, indiferent de epoca în care a trăit – a răbdat el ce a răbdat, a scrîşnit din dinţi şi atunci cînd a văzut că pruncii Ţării sale sînt spurcaţi de nemernici, că holda aurie a pămîntului e pîrjolită, că fraţii lui au ajuns slugi la străini, în fine, că i se risipeşte Ţara – şi-a scuipat în mîini, şi-a dat căciula pe ceafă şi a pus mîna pe par! Astăzi, acum şi aici, în acest templu al religiei naturale, în acest sanctuar din care ţîşnesc izvoarele energiei naţionale, eu dau semnalul luptei de eliberare a Poporului Român. Patria e-n primejdie! Datorită politicii de jaf şi de trădare naţională practicată de o bandă de iresponsabili, Poporul Român trăieşte azi mai rău şi în mai mare nesiguranţă decît pe vremea turcilor, a tătarilor şi a fanarioţilor. A devenit clar ca „bună ziua” că Puterea actuală a căzut la pace cu Mafia şi fură toţi, pe capete, cu o lăcomie şi o inconştienţă care fac viaţa populaţiei absolut insuportabilă. Am curajul să afirm şi să probez cu dovezi zdrobitoare că, în imensa lor majoritate, factorii de Putere sînt nişte hoţi! De 2 ani de zile „monstruoasa coaliţie” C.D.R.-P.D.-U.D.M.R. nu face altceva decât să împartă Ţara ca pe o pradă, s-o sfîşie cu colţii, să strîngă averi cu o neruşinare bolnavă, iar pe cei care îndrăznesc să protesteze sau să ridice capul îi ia la ciomăgeală, îi ameninţă cu puşcăria ori îi şantajează cu sancţiunile internaţionale. Patrimoniul Naţional e jefuit de străini, în cîrdăşie cu mafioţii autohtoni, ne-au înglodat în datorii de 10 miliarde de dolari, dar banii nu se ştie prin ce buzunare şi conturi bancare au ajuns, toate domeniile vieţii social-economice a României sînt la pămînt, în frunte cu industria, agricultura, zootehnia, investiţiile, sănătatea, învăţămîntul, justiţia, protecţia socială, diplomaţia, serviciile secrete, apărarea naţională. După ei, potopul! Un vînt de nebunie suflă prin Palatele Cotroceni şi Victoria. Nu sînt un om cu viziuni catastrofice, nici măcar un pesimist nu sînt de felul meu – dar dacă cineva îmi va spune ce merge bine în Ţara asta, eu prezint scuze şi îmi dau demisia din toate funcţiile. Şi de parcă toată urgia asta n-ar fi fost de ajuns, actuala Putere ne-a răsturnat în cap şi coşul cu şerpi veninoşi, acoperiţi cu o zdreanţă roşie-albă-verde, pe care scrie U.D.M.R. în toate Ţările civilizate şi normale, organizaţiile paramilitare, şovine şi separatiste, sînt băgate la puşcărie – numai în România teroriştii au ajuns în Guvern! Iar Emil Constantinescu, în criza lui prelungită de identitate, se mai şi laudă peste hotare cu performanţa asta. Judecaţi şi singuri: între Mihai Viteazul şi Coposu, el l-a ales pe Coposu, la statuia lui s-a dus! Atunci să rămînă cu Coposu! Fiecare zi pierdută reprezintă încă un pas către sinuciderea Poporului Român. Fraţilor, mai rău de-atît ce poate fi? Ce, ne e frică de ei? Au nu simţiţi cum vi se urcă sîngele la cap atunci cînd vedeţi ce vi se întîmplă vouă şi familiilor voastre, cînd aflaţi din ziare, de la posturile de Radio şi Televiziune cum ni se prăbuşeşte Ţara, cum ne fac şovinii unguri „maimuţe” şi „români împuţiţi”, cum ţiganii violează, tîlhăresc şi ucid, cum Europa s-a umplut de hoţi şi cerşetori ţigani care ne fac de rîs, fiindcă sînt prezentaţi ca români?! Nu vă revoltă că se sinucid peste 3.000 de români pe an – adică vreo 30 de autobuze pline ochi – că au ajuns oamenii să-şi vîndă rinichii şi ochii din cap pentru a avea ce să mănînce, că au pătruns drogurile în şcoli şi, pe fondul consumării lor, se produc crime şi sinucideri, că se muşamalizează omucideri şi afaceri de contrabandă, că se taie în delir păduri şi livezi aflate pe rod de sute de ani, şi ne mai mirăm că ne lovesc cele mai mari calamităţi naturale?! Nu vi se încrîncenează carnea pe voi că totul merge din rău în mai rău? Nu credeţi că totul are o limită şi s-a întins coarda prea tare? În aceste condiţii, cînd contrabanda de ţigări şi de droguri e dirijată direct de la Palatul Cotroceni, iar Poliţia şi Justiţia, în loc să-i apere pe cetăţeni, sînt asmuţite contra lor, a devenit evident că România e o Ţară neguvernabilă. Dezastrul este atît de cumplit, încît tare ne este teamă că România nu va mai putea fi condusă decît cu mitraliera – nutrim speranţa că nu se va ajunge aici. Acelora care ne întreabă ce vom face dacă vom veni noi la Putere şi care e Programul Partidului România Mare, le voi comunica primele 10 măsuri pe care le vom lua:

1) Instituirea Dictaturii Legii, arestarea şi judecarea dreaptă, în faţa Poporului, a tuturor acelora care au ticăloşit această Ţară.

2) Confiscarea averilor realizate prin fraudă şi crearea unui Fond Umanitar pentru salvarea acelor concetăţeni ai noştri care au ajuns la limita de jos a supravieţuirii.

3) Decretarea stării de urgenţă în toată economia.

4) Naţionalizarea – prin amendarea Constituţiei – a tuturor uzinelor, fabricilor, hotelurilor şi a celorlalte bunuri patrimoniale înstrăinate în mod ilegal.

5) Iniţierea unei strategii operative, pentru exploatarea intensivă a bogăţiilor naturale ale României, exclusiv în folosul Poporului Român, ceea ce va contribui la ameliorarea rapidă a nivelului de trai.

6) Organizarea unui Referendum Naţional, prin care Poporul să se pronunţe dacă este de acord sau nu cu reintroducerea pedepsei cu moartea pentru marii criminali şi violatorii de copii, după model american, cel puţin în cîteva judeţe, unde rata criminalităţii primejduieşte grav existenţa societăţii. La violenţă se răspunde cu violenţă şi bunul Dumnezeu ne va ierta, de bună seamă, dacă prin pedepsirea exemplară a unui asasin irecuperabil, sau a unei bestii care violează un înger de copil, traumatizîndu-l pe viaţă şi înnebunindu-i părinţii – noi vom asana societatea şi vom salva alte vieţi. Năpasta criminalităţii a ajuns atît de mare, încît ameninţă existenţa populaţiei şi trebuie aplicate măsuri de o duritate excepţională, aşa cum s-a procedat şi în alte Ţări, în situaţii asemănătoare. A ajuns să fie exterminată de ţigani o familie de bătrîni, pentru… două perne! Nu se poate, totul are o limită, e prea mult, ajunge, destul!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(21 august 1998, la Monumentul de pe Cîmpia Turzii)

 

Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici… (2)

COMENTARII DE LA CITITORI