PROFESORUL GH. BUZATU NE-A PĂRĂSIT ACUM 1 AN…

in Alte știri

Pe 20 mai 2013, se stingea din viaţă marele istoric şi cărturar naţionalist Gh. Buzatu (vicepreşedinte PRM al Senatului României, în perioada 2000-2004), personalitate de prim rang a elitei naţionale româneşti. Ne-am propus să evocăm, în numărul de astăzi al ziarului „Tricolorul”, personalitatea marelui dispărut, spicuind din cartea sa „O istorie a prezentului”, publicată în anul 2004. Vom folosi majoritatea verbelor la timpul prezent (şi nu la timpul trecut!), pentru că profesorul Buzatu (asemenea altor iluştri înaintaşi) ne veghează în continuare, din ceruri… Lucrarea seamănă şi… nu prea cu cele anterioare. „O istorie a prezentului” reprezintă, aparent, o sumă de contribuţii publicistice de dată recentă, după cum, de altfel, autorul indică în „Cuvîntul înainte”: „Unele din studiile, eseurile şi materialele documentare incluse în volum au apărut în diverse publicaţii şi reviste academice”.

Pînă aici, ar putea spune unii, nimic spectaculos. Totuşi, eu cred că Gh. Buzatu (a cărui acribie ştiinţifică e recunoscută pe plan mondial) a făcut mai mult decît atît: cartea despre care vorbesc este cronica României contemporane şi a lumii în schimbare, în ansamblu, iar pe meleagurile noastre autorul ei rămîne, neîndoielnic, ULTIMUL CRONICAR. În vara anului 2000, îmi exprimam speranţa că, dincolo de a fi un intelectual de cea mai aleasă clasă, domnia-sa va şti să fie şi un om al Cetăţii, implicat în marile prefaceri care au loc. După 4 ani, am constatat, cu bucurie de prieten apropiat şi de discipol, că a reuşit chiar mai mult. Pe de o parte, s-a achitat cu brio de sarcinile de vicepreşedinte al Senatului, unde, ca un patriarh, a vegheat asupra echilibrului lucrurilor şi a paşilor care trebuiau făcuţi, într-un moment politic sau altul, rostind discursuri absolut memorabile. Amintesc aici, din cele cîteva zeci, unul singur: cel din 3 noiembrie 2003, referitor la tratatul româno-rus („A nu se uita: Basarabia şi Tezaurul nostru!”) – gigantesc şi la propriu, şi la figurat – care se constituie într-o adevărată lecţie de oratorie politică.

În al doilea rînd, pe lîngă misiunea de luptător pe baricadele adevărului, profesorul Buzatu şi-a asumat-o şi pe a doua: cea de observator al fenomenelor socio-politice ale acestor vremuri. Aici intervine vocaţia sa de cronicar. Participant, în anii în care a fost parlamentar PRM (partid căruia i-a rămas loial pînă la capăt), la sute de manifestări politice şi ştiinţifice, în ţară şi în străinătate, a trecut totul prin filtrul unei sinteze pe care, după o viaţă de cercetări, înclin să consider că a fost cel mai indicat să o facă – bine şi pe de-a-ntregul. Mergînd la Strasbourg, în calitate de membru al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, profesorul Buzatu a făcut, şi acolo, un gest spectaculos: a scris, de fiecare dată, despre principalele evenimente care aveau loc, completînd relatările cu spicuiri din ziarele şi revistele franceze, din cele mai interesante cărţi apărute pe piaţă etc. Apoi, îmi trimitea „corespondenţa” prin Internet, mereu cu punctualitatea care-l caracterizează. Un argument în plus în sprijinul teoriei mele, că ne aflăm în prezenţa ultimului cronicar.

Unul imparţial, obiectiv prin definiţie, preocupat doar de investigarea realităţilor şi adevărurilor în intimitatea lor, cu un curaj care la atîţia alţii lipseşte. Voi cita numai primele titluri ale eseurilor din carte şi veţi înţelege la ce mă refer: „Haosul planetar – traumă sau reflex?”; „La tîrgul dictatorilor”; „Şi tiranii mor uneori!”; „Bushisme”. Nu numai în intervenţiile televizate (unde a excelat!), dar şi în publicistica sa, Gh. Buzatu ascunde un mare polemist. Dacă citim articolul său „Fraţii Petreuş” (despre Alexandru Florian şi Michael Shafir) sau unele discursuri parlamentare, vom vedea că, atunci cînd consideră absolut necesar, istoricul ştia să mînuiască biciuşca pamfletului cu o îndemînare formidabilă.

De asemenea, remarcăm generozitatea cu care profesorul Buzatu încredinţează cititorului, prin intermediul periodicelor, unele documente de arhivă de o valoare excepţională, descoperite recent, pe care nu le ţine pentru sine, ci le face publice, spre folosul unei întregi generaţii care trebuie să ştie cît mai multe despre istoria contemporană a României. „O istorie a prezentului?… De ce nu, cît timp deja dispunem de cîteva istorii ale viitorului, ori, nu mai puţin, de şocante amintiri despre viitor?” – se întreabă retoric autorul. Înclinăm să-i dăm dreptate şi să apreciem, aşa cum se cuvine, inspiraţia sa de a publica (între alte zeci şi zeci de volume) acest tom fundamental, în care ne putem vedea ca-ntr-o oglindă… O oglindă pe care Gh. Buzatu ne-o lasă moştenire, în eternitatea naţionalismului dezrobitor, care ne-a unit.

VLAD HOGEA

COMENTARII DE LA CITITORI