„Profesorul meu, Liviu Rusu“

in Alte știri

 

 

Toamna lui 1944 se anunţa ca un început de lume!

Tatăl meu mă ruga insistent: „Renunţă la muzică şi dedică-te studiului medicinei. Nu-i prea tîrziu”… Ca să-l liniştesc, făceam o muncă dublă: pregăteam cu meticulozitate lecţiile pentru severii profesori de la Colegiul Loga, iar nopţile şi dimineţile în zori, pe ascuns, compuneam. Nu ştiam mare lucru! Cîntam binişor, la vioară, Sonatele şi Romanţele de Beethoven, precum şi multe alte piese de autori romantici, în special miniaturile lui Schubert, compozitor care mă atrăgea prin muzica sa, ce avea acel fermecător firesc, precum cîntecul păsărilor cerului. Armonia, contrapunctul, formele muzicale, şi chiar pianul, erau, pentru mine, lumi ceţoase, în care pătrundeam instinctiv. Mama ţinea să mă dedic artei muzicale şi mă încuraja. Încerca să aplaneze, cu blîndeţe, şi diplomaţie, desele conflicte dintre mine şi tata, pe acelaşi refren de „rondo”: abandonarea compoziţiei şi alegerea unei cariere serioase, care, pentru tata, nu putea fi decît medicina. Bietul bătrîn nu putea concepe că „evul aprins” ce se năştea va fi o admirabilă posibilitate pentru muzicieni de a-şi valorifica aptitudinile legate de miraculoasa artă sonoră.

Într-o zi, mama vorbise, prin intermediul unei prietene, Doina, soţia profesorului Laţiu, de la Politehnica din Timişoara, cu profesorul Zeno Vancea, pe atunci, corepetitor la Opera din Cluj, găzduită, în vremuri de bejenie, la Timişoara, să treacă pe la noi, pentru a-mi asculta compoziţiile. Tata află ulterior de această iniţiativă, dar nu s-a opus, fiind pus în faţa unui fapt împlinit. Mult aşteptata zi sosise, în sfîrşit, şi îi prezentam distinsului oaspete mai multe aşa-zise creaţii – i-a plăcut îndeosebi piesa Berceuse, pentru violină şi pian, remarcînd la ea un simţ al cantilenei şi, mai ales, al formelor miniaturale. L-a sfătuit pe tata să se ocupe serios de educaţia mea muzicală. Desigur că, în sinea lui, bunul meu părinte era mîndru, drept pentru care acceptase propunerea, dar cu condiţia să nu neglijez studiile în vederea prezentării mele la examenul de admitere la Facultatea de Medicină, căci, pentru el, muzica nu putea fi decît „hrană sufletească” şi, în nici un caz, o meserie propriu-zisă!

Primul meu profesor de compoziţie ar fi fost să fie Zeno Vancea. Încă din acea memorabilă zi pentru mine, îmi spunea că trebuie să începem nu cu studiul armoniei, ci cu acela al contrapunctului, deoarece, pentru el, totul se reducea, sub aspectul creaţiei, la transfigurarea folclorului românesc prin intermediul miraculos al polifoniei. „Cîntecul popular din ţara noastră – afirma categoric autorul impresionantului Recviem, distins cu Premiul «George Enescu» – este asimetric atît ca ritm, cît şi ca structură melodică, şi se potriveşte de minune cu conceptul linear al compoziţiei”; cu alte cuvinte, el cere suprapunerea de dense linii, sinuoase şi pregnante în desfăşurarea lor. Pe mine, pe atunci, mă atrăgeau armonia, acordurile cristaline, şi mai puţin autorii renascentişti sau cei din epoca barocă. Priveam oarecum neliniştit acest punct de vedere… Spre bucuria mea, odată cu mutarea Operei de Stat, din nou, la Cluj, Zeno Vancea părăsise Timişoara şi se îndreptase spre Tg.Mureş, unde i se oferise o catedră la Conservator, dar nu pentru multă vreme, căci, în cele din urmă, fu transferat la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, din Bucureşti. I se recunoscuseră, în sfîrşit, marile merite de ordin profesional şi cetăţenesc. Încă înainte de a pleca, el m-a lăsat în seama eminentului muzician bucovinean Liviu Rusu, fost elev al lui Mihail Jora.

Dacă primul contact cu Zeno Vancea a fost, într-adevăr, plăcut, deoarece toată ambianţa avea ceva din cerul însorit al Mediteranei, întîlnirea cu profesorul Liviu Rusu releva un climat sobru, pînă la austeritate. Nu mi s-a spus nici că n-am talent, nici că aş fi înzestrat. S-a hotărît doar ziua cînd aveam să încep lecţiile de armonie. La auzul cuvîntului „armonie”, sufletul mi se însenină; nu ştiu de ce fugeam de rezonanţele polifoniei… cu atît mai mult cu cît această ramură, mai tîrziu, avea să mă subjuge cu desăvîrşire, astfel încît îi înălţam pe Palestrina, Gesualdo, Monteverdi, Bach şi Enescu la dimensiuni de mit…

Liviu Rusu era, într-adevăr, un savant! Zeno Vancea mi se înfăţişa mai enciclopedic, în timp ce Liviu Rusu îmi apărea un dascăl prolix, dar foarte profund, chiar dacă nu avea strălucirea fascinantă, în discuţii, a colegului său de generaţie. Am învăţat foarte bine armonia, astfel încît, mai tîrziu, pînă şi foarte exigentul Mihail Jora s-a declarat mulţumit. Ceea ce am asimilat de la continuatorul minunatelor tradiţii muzicale bucovinene, referitor la lumea, de o expresie nudă, a polifoniei, avea să-mi fie de folos pentru toată viaţa! Am învăţat că un adevărat concept polifonic înseamnă „linearitate”, principiu de ,,undă melodică”, altfel spus, suprapuneri expresive pe melodii cu o puternică personalitate. N-am să-l uit niciodată cum cînta sfios străvechi monodii gregoriene şi byzantine, deschizîndu-mi porţile unei lumi sublime, pătrunse de diatonismul modal, de nobleţea unei tematici arhaice, provenite din arta sonoră a legendarei Elade. Mi-a deschis gustul pentru arta Evului Mediu, dar mai ales pentru motetul, madrigalul şi missa Renaşterii italiene. Păcat că am pierdut exerciţiile de contrapunct şi micile compoziţii în stil palestrinian. Erau, dincolo de unele stîngăcii, un amestec de naivitate cu arome cristaline, nu o dată, de un autentic sens expresiv. În acelaşi timp, am analizat împreună Invenţiunile de Bach, explicîndu-mi-se, cu înţelepciunea ce domina toate orizonturile, că această formă stă la baza muzicii baroce şi că Fuga, Passacaglia, Partita, Suita, Concerto grosso şi Sonata respectivă, monotematică, sînt derivate fireşti ale acesteia. Apoi, am „disecat” temeinic „Arta fugii”, chintesenţa creaţiei lui Bach: ce muzică adîncă, reliefînd o viziune cosmică, în care părea că existenţa însăşi se întemeia pe sunet! Legătura între tragicele opus-uri bachiene – Invenţiunea la trei voci în Fa minor şi Preludiul şi fuga în Do diez minor, din Clavecinul bine temperat – şi tulburătorul Tristan era, într-adevăr, fascinant dezvăluită de acest remarcabil muzicolog. Astfel, pe nesimţite, am intrat în lumea armoniei cromatice, a melodiei infinite şi a magiei sonore wagneriene, cu „tristul neant” expresionist. Fără să-mi dau, pentru moment, seama, am cuprins – desigur, nu în totalitate, căci nu cred că i-ar ajunge vreunui muzician studiul de o viaţă! – cele mai mari momente din Istoria muzicii: monodia gregoriană şi byzantină, motetul, madrigalul, missa Renaşterii, epoca lui Bach şi drama wagneriană.

Într-o zi, am auzit un concert al Filarmonicii de Stat „Banatul”, avîndu-l la pupitru pe dirijorul Constantin Silvestri; mi-a rămas vie tălmăcirea oferită Uverturii „Coriolan”, de Beethoven. Abia după această dramatică audiţie am înţeles contrastele Titanului de la Bonn şi ceea ce înseamnă, cu adevărat, o sonată bi-tematică, străfulgerată de duhul răzvrătit al dezvoltării mediane.

În concluzie, am intuit ce anume reprezintă, în muzică, „teză”, „antiteză” şi „sinteză”. Şi, cînd mă gîndesc cîţi „beckmesseri” l-au învinuit pe acest mare dirijor, muzician multilateral, înzestrat, într-adevăr, cu geniu, că nu „simte muzica beethoveniană”, îmi vin în minte cuvintele ironice ale pictorului armean Hrandt Avakian, pe care-l preţuiesc foarte mult: „În vreme de furtună, tărtăcuţele se ridică la suprafaţă, iar bolovanii se duc la fund”.

O fericită întîmplare a fost, pentru mine, întîlnirea, în casa aceluiaşi Liviu Rusu, cu dirijorul şi violonistul Constantin Bobescu… S-au interpretat expresiv, pînă în zori, ultimele Cvartete de Beethoven – la violina I fiind Constantin Bobescu, iar la violă, profesorul Liviu Rusu. Cei din generaţiile mai noi nu ştiu că din celebrul Cvartet „Enescu” a făcut parte şi acest poet al violinei, dirijor de o fină muzicalitate şi compozitor sugestiv al poemului pentru copii Mînzul năzdrăvan, realizat cu o tehnică orchestrală stăpînită cu fermitate. În acest fel s-au transmis intenţiile enesciene care, la rîndul lor, izvorau direct dintr-o Vienă a secolului anterior, străbătută de ramificaţiile beethoveniene, atît de vii, ce duceau departe, departe…, acolo unde, cum ar spune George Călinescu, un popor îşi pierde urmele în umanitate…

Tot în acea perioadă, am primit de la Paul Constantinescu partitura piesei Concert pentru cvartet de coarde. Mi-am scos personal ştimele (extrasele din partitura generală), admirînd şi desluşind cu claritate un admirabil polimodalism melodic, de o esenţă folclorică proaspătă, precum pădurile de brazi. În casa profesorului Liviu Rusu a avut loc şi prima audiţie a lucrării, într-un cerc restrîns. Mai cu seamă partea lentă mi-a plăcut foarte mult, întrucît îmi evoca tonul vechi, de baladă românească. În acea atmosferă binecuvîntată, îmi imaginam – ca şi Lucian Blaga -, într-un colţ înlăcrimat de inimă, o lume paradisiacă, şi îmi venea să recit tainic, în sonorităţi stinse: ,,Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…”

Dar, cel mai emoţionant moment a fost acela cînd, în 1948, Liviu Rusu şi Mircea Hoinic, împreună cu un grup entuziast de studenţi bănăţeni, au prezentat primul Oratoriu în stil byzantin. Atunci mi-am dat seama că simplitatea este atributul marilor artişti, şi că Paul Constantinescu a dobîndit o delicată şi nobilă sinteză între grandoarea hieratică a muzicii byzantine şi logica formală a muzicii din Apusul Europei. Ascultam această amplă frescă sonoră cu sufletul la gură şi asociam atmosfera generală, extatică, icoanelor pe sticlă, mînăstirilor ce se contopeau cu natura într-o ambianţă a tonului confesional, sugestivei sculpturi de lemn din satele olteneşti, mersului molcom al ciobanilor carpatini, doinind „a dor” pe plaiuri, într-un ireal de frumos „suiş-coborîş”. Atunci îmi închipuiam că tracul Orfeu a cîntat simbolic prin aceste locuri binecuvîntate, pentru a contopi omenirea cu binele…

DORU POPOVICI

 

COMENTARII DE LA CITITORI