Prometeu

in Lecturi la lumina ceaiului

Cînd Zeus i-a învins pe Cronos şi pe cei 12 Titani aliaţi şi, astfel, a obţinut puterea supremă, l-a avut alături pe viteazul şi înţeleptul Prometeu. Ulterior, văzînd pustiul din jurul său, Zeus s-a gîndit să umple lumea cu oameni şi animale. Şi le-a încredinţat această grea misiune fraţilor Prometeu („Prevăzătorul“) şi Epimeteu („Neprevăzătorul“), acesta din urmă fiind un aiurit, lipsit de simţul măsurii. Astfel, lumea, cu făpturile ei cu tot, s-a arătat a fi o minunăţie, un belşug de forme, culori, modele şi varietăţi. Numai omului, creat la sfîrşit, nu i-a rămas mai nimic. Aşa se face că, dornic să mai îndrepte puţin lucrurile, Prometeu s-a văzut într-o situaţie ingrată. Va lăsa, el, oamenii – slabi, goi şi dezarmaţi –, în calea pericolelor de tot felul?!

Trăgîndu-se din primii zei şi, mai ales, ajutîndu-l la greu pe Zeus, Prometeu se plimba prin Olimp ca la el acasă, şi nimic nu-i lipsea. A început să le dea tîrcoale Atenei cea mintoasă, care îl învăţase atîtea, şi lui Hefaistos, stăpînul focului. La început, umbla, ca năuc, pe Pămînt şi habar n-avea că, primind înţelepciune de la Atena, îl va detrona pe Zeus şi, astfel, va ajunge el stăpînul lumii. Lui Zeus nu-i plăcuse, niciodată, concurenţa făcută de om, dar, dacă tot se născuse acesta din urmă, era obligat să-l respecte. „Oamenii sînt datori să ne slăvească! – a bubuit el, din înaltul Muntelui Olimp. Altare strălucite şi temple uriaşe se vor zidi. Apoi, vor face mari şi costisitoare serbări, pentru toţi zeii, şi ne vor cinsti cum se cuvine…“. Prin aceste cuvinte, Zeus se arăta a fi un tiran. Prometeu, însă, avea să-i devină un rival periculos. Şi, pentru a-şi linişti stăpînul, a sacrificat un taur, pe care l-a împărţit în două şi i l-a adus ofrandă. Grămada mai mare era pentru zei, iar grămada mai mică, pentru oameni. Dar, nu ştia, nătîngul, că tocmai grămada zeilor, acoperită cu grăsime ademenitoare, era formată numai din oase, copite şi coarne, iar grămada mai mică, acoperită cu maţe şi fiere, avea dedesubt numai carne din cea mai bună. Pentru această păcăleală, Zeus şi-a jurat în barbă să i-o plătească lui Prometeu, cît mai curînd.

Prometeu era fiul Titanului Iapet, pe care Zeus îl aruncase în Infern, fiindcă i se împotrivise. Mama lui se numea Asia şi era fiica Oceanului şi a zeiţei Thetis. Cînd Zeus a vrut să distrugă omenirea printr-un potop, Prometeu l-a sfătuit pe fiul său, Deucalion, să construiască o corabie şi să înfrunte, astfel, nenorocirea. După 9 zile şi 9 nopţi de ploi neîntrerupte, timp în care apele au cuprins întreg Pămîntul şi au înecat tot ce însemna viaţă, Deucalion şi soţia sa, Pira, au ajuns pe coastele Muntelui Parnas. Acolo au găsit templul zeiţei Themis, lăsat de izbelişte. L-au curăţat, au aprins focul în altar şi au rugat-o pe zeiţă să populeze iarăşi Pămîntul cu oameni. Zeiţa i-a învăţat să caute oasele bătrînei zeiţe Geea, transformate în pietre, şi să le azvîrle în urma lor. În scurtă vreme, unde cădeau pietrele, răsăreau oameni, animale de tot felul şi încolţeau seminţe roditoare. (Conform unei alte versiuni, Prometeu a plămădit primul om din humă şi a ajuns să îndrăgească această fiinţă). Cert este că el va fura de la Hefaistos doi tăciuni – încălcînd poruncile lui Zeus – şi îi va dărui omului, ca să trăiască mai bine. Astfel, ei au învăţat să prepare hrana (care le va dezvolta creierul), să-şi lumineze şi să-şi încălzească peşterile. În curînd, vor topi metalele, din care îşi vor face arme şi unelte de muncă. După aceea, vor construi case şi vor meşteri corăbii. Mai mult, ajutat de Atena, Prometeu le va divulga oamenilor secrete legate de medicină, astronomie, matematică. Desigur că această întorsătură a lucrurilor, în urma căreia oamenii au început să trăiască mai bine şi să nu mai aibă încredere în Zeus şi în tovarăşii lui, nu i-a convenit stăpînului absolut. De aceea, el s-a grăbit să-i pedepsească pe toţi cei vinovaţi.

Pentru început, a apelat la Hefaistos, sluga lui prea-plecată, şi i-a ordonat să o făurească pe Pandora, o fecioară ca nimeni alta. Iar ceilalţi zei i-au dat viaţă şi au îmbrăcat-o cu straie nespus de frumoase (în greceşte, „Pandora“ înseamnă „cea înzestrată cu toate darurile“). Nici Zeus nu s-a lăsat mai prejos şi i-a dăruit o cutie, care conţinea toate nenorocirile din lume. Tot el a aranjat ca nechibzuitul Epimeteu să se îndrăgostească de această fată şi să o ia de nevastă. La nuntă, crezînd că în acea cutie se află cine ştie ce averi, ginerică a deschis-o şi, în felul acesta, s-au revărsat asupra Omenirii toate nenorocirile lumii, care încă ne bîntuie existenţa. (În zadar Prometeu îl sfătuise să refuze darurile lui Zeus). Doar Speranţa mai rămăsese, pe fundul cutiei, pentru că, firavă fiind, nu apucase să zboare. De atunci, oamenii nu cunosc decît suferinţe, boli, războaie, zavistii şi moarte şi, rareori, îşi mai aduc aminte de Speranţă, dar fără prea multă încredere în ea. Însă cea mai mare vină a lui Prometeu nu a fost aceea că a făcut viaţa omului mai uşoară. El cunoştea o taină cumplită: cine şi cînd îl va detrona pe Zeus. „La drept vorbind, eu îi urăsc pe zei…“, i-a mărturisit el lui Hermes, adăugînd: „Ia aminte… nu-mi schimb eu chinurile pe o viaţă de rob! Mai bine înlănţuit de o stîncă, decît sluga credincioasă a tiranului Zeus…“. Şi, fiindcă nu a vrut să-şi deconspire taina, Zeus a poruncit ca Prometeu să fie înlănţuit de Vîrful Elbrus, din Munţii Caucaz. Cu ducerea la îndeplinire a sentinţei au fost însărcinaţi Hermes şi Hefaistos, ajutaţi de Forţa şi Puterea, slugile lui Zeus. În fiecare zi, un vultur cu clonţul de fier venea şi îi devora ficatul, care, noaptea, se regenera. Timp de 30 de ani a îndurat Prometeu acest supliciu. „Nu ne trebuie un rege care să-şi urască supuşii, ci să-i ocrotească! – a clamat condamnatul, în pustietatea munţilor. Zeus este crud şi răzbunător!”.

Pentru această atitudine, comuniştii de pretutindeni l-au adoptat, ca simbol, pe Prometeu, arătînd ce grijulii erau ei cu poporul. Chiar şi Marx şi-a manifestat admiraţia, declarînd: „Prometeu este cel mai nobil sfînt şi martir din calendarul filozofic!“. Dar Prometeu nu a suferit o eternitate înlănţuit pe munte. Sătul de atîtea chinuri, sau, poate, ajungînd la sentimente mai bune, curînd el i-a dezvăluit lui Zeus cumplitul secret: să nu o ia de soţie pe Thetis, zeiţa Mării, deoarece Moirele, zeiţele destinului, îi urziseră zeiţei Thetis că, oricine îi va fi soţ, ea avea să nască un fiu mai puternic decît tatăl său. Şi aşa a fost: Thetis s-a căsătorit cu muritorul Peleu, iar fiul lor, Ahile, a ajuns cel mai mare şi mai tare dintre toţi eroii muritori ai Greciei.

Mulţumit de răspuns, Zeus l-a trimis pe Hercule, care a ucis vulturul şi l-a scos din lanţuri pe neînduplecatul Prometeu. Acesta întruchipează forţa inteligenţei, care l-a eliberat pe om din ignoranţă şi din sclavie şi l-a împins spre lupta împotriva opresiunilor şi prejudecăţilor de tot felul. Suferinţele lui, un geniu activ şi temerar, sînt inseparabile de propria măreţie. Din acest motiv şi din multe altele, de-a lungul a mai bine de 2.500 de ani, mitul lui Prometeu i-a inspirat pe foarte mulţi artişti. Mai întîi, a fost inclus în cîntece, pe care le-a adunat marele Eschil, atunci cînd a scris celebra tragedie „Prometeu înlănţuit“. Poeţi precum Goethe, sau Shelley, pictori precum Michelangelo, sau Tizian, sculptori şi muzicieni au proslăvit lupta titanică a omului pentru progres, întruchipată de suferinţele lui Prometeu.

Paul Suditu

COMENTARII DE LA CITITORI