Provinciile româneşti aflate sub stăpînire străină (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

Istoria Românilor este istoria unui popor statornic aşezat în una şi aceeaşi vatră, în care şi-a urmat făgaşul propriu de acţiune şi manifestare de cultură materială şi spirituală, zămislind valori de originalitate şi trăinicie, intrate de mult în patrimoniul culturii universale. Plămădit ca popor unitar pe teritoriul străbun al Daciei, românii şi-au păstrat neîntrerupt, în decursul timpului, continuitatea de viaţă materială, comunitatea etnico-lingvistică şi cultural-spirituală, în pofida tuturor vicisitudinilor cu care au fost confruntaţi. ,,Este vorba de un popor care prin strămoşii săi îşi are rădăcini de patru ori milenare; aceasta este mîndria şi aceasta este puterea noastră”. (Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul Neamului Românesc, în Enciclopedia României, vol.1, Bucureşti, 1938, p. 4-5)

Moldova de Sus – Bucovina

Moldova de Sus – Bucovina (în germană Buchenland – Ţara fagilor), devenită Ducatul Bucovinei în Imperiul Austriac, este o regiune istorică cuprinzînd un teritoriu de 10.441 kmp, care acoperă zona adiacentă oraşelor: Cajvana, Cîmpulung Moldovenesc, Gura Humorului, Frasin, Milisăuţi, Rădăuţi, Siret, Solca, Suceava, Vatra Dornei şi Vicovul de Sus, din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Vasăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţi, din Ucraina.

Denumirea ca nume propriu a intrat oficial în uz în 1774, odată cu anexarea teritoriului de către Imperiul Habsburgic. Numele provine din cuvîntul slav ,,buk” pentru fag, astfel, Bucovina se poate traduce prin ,,Ţara fagilor”. (Iacobescu Mihai, Din istoria Bucovinei, vol.1 [1774-1862], Bucureşti, Editura Academiei Române, 1993, p. 113-114)

Bucovina ca nume comun, în sensul de ,,pădure de fag”, apare prima dată într-un document emis de Roman I Muşat, domnul Moldovei, la 30 martie 1392, prin care dăruieşte lui Ionaş Viteazul trei sate, aflate pe malul Siretului ,,în sus pînă la Bucovina cea Mare, pe unde se arată drumul de la Dobrinăuţi”. (Grigorovici Radu, Bucovina în primele descrieri geografice, istorice, economice şi demografice, Editura Academiei Române, 1998)

Bucovina sub stăpînire habsburgică şi apoi, austriacă

Moldova de Sus, răpită de Imperiul habsburgic în 1775, prin Tratatul de la Palamutca, şi denumită ulterior Bucovina, a cunoscut în perioada ce a urmat un proces de dominaţie, asuprire naţională şi socială, similar cu alte provincii româneşti aflate sub stăpînire străină.

Moldova de Sus – Bucovina are un teritoriu de circa 10.000 kmp în care se afla în anii 1774-1775 o populaţie de 75000 de locuitori, din care 63.700 erau români, 8.400 ruteni şi 3.426 de altă etnie. Referindu-se la evoluţia demografică a acestui teritoriu, istoricul Ioan Lupaş aprecia: ,,Frumoasa Bucovină, cu mulţimea ţăranilor români, peste care cîrmuirea străină a adus ruteni din Galiţia, ceangăi din Ardeal, poloni şi germani, aşa că în veacul următor românii erau ameninţaţi să-şi piardă precumpănirea numerică în această regiune din nordul Moldovei”. (Ioan Lupaş, Istoria unirii românilor, Bucureşti, 1937, p. 206-207)

Pînă în 1786, Bucovina a fost menţinută sub administraţia militară austriacă, iar după această dată (din anul 1790), a fost alipită la Galiţia ca o simplă ,,circumscripţie administrativă”. Hotărîrea s-a adoptat în ciuda protestului românilor din Ţara de Sus a Moldovei, care în memoriul adresat Curţii de la Viena cereau: ,,să nu fie alipiţi nici de Galiţia, nici la Ţinutul Grăniceresc al Năsăudului, ci să rămînă provincie deosebită cu rosturile şi aşezămintele lor vechi”. (A.D. Xenopol, Istoria Românilor, vol. IX, Bucureşti, 1929, p. 142-147, mai vezi şi Enciclopedia României, vol. 1, Bucureşti, 1938, p. 779-780)

La 4 martie 1849, Guvernul de la Viena a fost obligat de mişcarea revoluţionară din Bucovina să decreteze, prin Constituţia Imperială Austriacă, autonomia Bucovinei. Atunci i s-a dat titlul de ,,Ducat” şi a fost trecută în subordinea directă faţă de Guvernul Central Austriac, situaţie în care s-a menţinut pînă în anul 1918.

Pînă în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte parte integrată din ,,Ţara de Sus a Moldovei”. Ca realitate istorică şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic vreme de 144 de ani (1774-1918).

În aproape un secol şi jumătate de dominaţie habsburgică, autorităţile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizare a populaţiei româneşti, practicînd, în acest scop, colonizarea germanilor, a ungurilor şi a slovacilor şi încurajînd aşezarea în masă a rutenilor, fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Podolia. Referindu-se la situaţia demografică a Bucovinei în directă corelaţie cu politica habsburgilor de colonizare cu populaţie de alte etnii, Mihai Eminescu scria în 1878: ,,Proporţiunile etnografice au rămas, în Bucovina, îndeosebi pentru români, aceleaşi care au fost în anul 1776, astăzi, în 1878, sînt în Bucovina 500.000 de români. Fără îndoială, astăzi ea ar avea o populaţie mai mică, dar aproape cu desăvîrşire românească”. (Mihai Eminescu, Bucovina şi Basarabia. Studiu istorico-politic, Bucureşti, 1941, p. 14-15)

Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decît treptat, o vreme continuîndu-se utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus, Ţara Moldovei, Plonina, Cordon, Cordun şi Arboroasa (acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi – Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Morariu, care au înfiinţat ,,Societatea Arboroasa” în 1873).

În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română. În 1793 s-a introdus învăţămîntul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea ,,Franz Iosef” la Cernăuţi. (Căpreanu Ioan, Bucovina; Istorie şi Cultură Românească 1775-1918, prefaţă de Gheorghe Buzatu, Iaşi, 1995)

Recensămîntul din anul 1776 a reliefat faptul că, în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este ştiut cu exactitate procentajul de români şi alte etnii, deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conţin informaţii despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776 dau 85,33% români, 10,66 % slavi şi 4% alţii.

Conform recensămîntului din anul 1910, populaţia Bucovinei era de 800.198 de locuitori, dintre care 38,88% ruteni; 34,38% români; 21,24% germani; 12,86% evrei; 4,55% polonezi; 1,31% unguri; 0,12% alţii. (Mărculeţ I., Mărculeţ Cătălina, Structura etnică a populaţiei, Bucovina, înainte şi după Marea Unire, Comunicări ştiinţifice, vol. 2, Mediaş, 2004, p. 124-129, Gheorghe Buzatu, op. cit., p. 115-120)

Componenţa populaţiei după etnii, în urma celor 7 recensăminte din Bucovina:

* În anul 1774: români – 59.731 – 85,33%;

ucrainieni – 7.462 – 10,66%; alţii – 2.800 – 4%;

* În anul 1848: români – 20.9293 – 55,4%;

ucrainieni – 108.907 – 28,8%; alţii – 59.331 – 15,8%;

* În anul 1851: români – 184.718 – 48,5%;

ucrainieni – 144.982 – 38,1%; alţii – 51.126 – 13,3%;

* În anul 1880: români – 190.005 – 33,4%;

ucrainieni – 239.960 – 42,2%; alţii – 138.758 – 24,4%;

* În anul 1890: români – 208.301 – 32,4%;

ucrainieni – 268.367 – 41,8%; alţii – 165.827 – 25,8%;

* În anul 1900: români – 229.018 – 31,4%;

ucrainieni – 297.798 – 40,8%; alţii – 203.379 – 27,8%;

* În anul 1910: români – 273.254 – 34,1%;

ucrainieni – 305.101 – 38,4%; alţii – 216.574 – 27,2%.

În cadrul Imperiului Austro-Ungar, Bucovina a avut capitala la Cernăuţi, limbile folosite fiind româna, germana şi ucrainiana. Forma de guvernare era ,,Ducat”, între anii 1774 şi 1918, iar guvernatori au fost Gabriel von Spleny şi Joseph von Etzdorf.

Din punct de vedere politic, pînă în 1848, bucovinenii aveau doar 8 reprezentanţi români ca deputaţi în Parlamentul Imperial de la Viena; aceştia aveau drepturi egale cu ceilalţi parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvîntările altor parlamentari le erau traduse în limba română. La 13 februarie 1848, înaintînd un ,,Memorandum” conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor a cerut mai multă autonomie în cadrul unirii sub ,,Coroana Austria” şi crearea unui ,,Ducat Românesc“, iar împăratul austriac să poată purta şi titlul de ,,Mare Duce al Românilor” ca o recunoaştere a autonomiei Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef să se adauge şi acela de „Mare Duce al Bucovinei”.

În acest fel a fost creată ,,Dieta Ducatului Bucovinei”, care se întruneşte pentru prima dată la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele Dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine ,,Mareşal al Bucovinei”.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea ,,Drapel Propriu”, cu două culori, albastru şi roşu, dispuse orizontal, avînd la mijloc ,,Stema Bucovinei”, reprezentînd ,,Capul de Bour” încadrat cu trei stele.

Lupta românilor împotriva politicii de deznaţionalizare şi pentru Unire

Românii din Bucovina, aparţinînd tuturor generaţiilor care s-au succedat pînă la Mica Unire de la 1859, au opus o dîrză rezistenţă politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina şi-au ridicat nu o dată glasul de protest, revendicînd drepturi politice, naţionale şi economice.

Unul din primele periodice, apărător al intereselor naţionale româneşti intelectuale şi materiale ale Bucovinei, a fost publicaţia ,,Bucovina” scoasă de fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzachi. Ea a fost urmată de alte publicaţii: ,,Revista Politică”, ,,Gazeta Bucovinei”, ,,Deşteptarea Bucovinei”. (Enciclopedia României, 1938, vol. 1, p. 800-802)

Sub preşedinţia lui Doxache Hurmuzachi, românii bucovineni, întruniţi la Cernăuţi în 20 mai 1848, au întocmit actul ,,Peteţiunea Ţării”, prin care cereau: separarea de Galiţia şi restabilirea autonomiei; conservarea caracterului istoric al provinciei prin crearea de şcoli de toate gradele; introducerea limbii române în viaţa publică. (Nicolae Iorga, Lupta pentru limba românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1906, p. 40-41)

În pofida măsurilor represive ce au urmat la sfîrşitul Revoluţiei Române de la 1848, lupta pentru dreptate şi unitate a românilor a cunoscut noi trepte de afirmare. Ea s-a manifestat pregnant în împrejurările Micii Uniri de la 1859 şi ale războiului pentru cucerirea independenţei depline de stat a României.

Permanentele legături între teritoriile româneşti au menţinut mereu vie ideea unităţii cu ,,Patria Mamă”. Semnificativă a fost în acest sens sărbătorirea unor momente de seamă din Istoria Poporului Român. Serbările de la Putna din 1871, organizate de un comitet compus din Ioan Slavici, Mihai Eminescu, Constantin Istrati, A.D. Xenopol şi alţi tineri patrioţi, cu prilejul aniversării a 400 de ani de la zidirea mînăstirii, au fost o adevărată demonstraţie a solidarităţii naţionale a tuturor românilor. Printre participanţi se aflau şi Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Grigore Tocilescu, Iacob Mureşanu. Cu acelaşi prilej, Ciprian Porumbescu a interpretat cunoscuta ,,Horă a Daciei întregi”. Eminescu mărturisea atunci: ,,Prin această manifestare s-a ridicat simţul naţional, iar studenţii, care au apărut din toate ţinuturile româneşti, vor contribui, după aceasta, într-o largă măsură, la redeşteptarea poporului român.” (Nicolae Iorga, Legăturile culturale între Bucovina şi Principatele Unite, Bucureşti, 1914, p. 9-10)

(va urma)

IOAN CORNEANU, MIRCEA PÎRLEA

COMENTARII DE LA CITITORI