Publicistul Ion Varlan (Paris) e categoric:

in Lecturi la lumina ceaiului

„ALINA MUNGIU-PIPPIDI, CRISTIAN TUDOR POPESCU ŞI DOREL ŞANDOR PUT A BOLŞEVISM DE LA O POŞTĂ!“

 

– Toate aceste reviste sînt subvenţionate de putere sau de nişte organisme oculte. Ciudat, ba chiar regretabil, mi se pare faptul că analiştii politici invitaţi să-şi exprime punctul de vedere pe undele „Europei Libere“ provin din aparatul de diversiune comunist, o alegere a cărei nepotrivire este subliniată de vădita lipsă de competenţă şi de independenţă a acestor comentatori. Unii, ca Dumitru Tinu sau Bogdan Chireac, sînt chiar nişte minus habens. Alţii, ca Alina Mungiu-Pippidi, Cristian Tudor Popescu şi Dorel Şandor, put a bolşevism de la o poştă, deşi au înlocuit limba de lemn a „agitpro- pului“ cu clişeele politically correct ale discursului actual, importat din SUA via intelectualii post-marxişti, de multe ori, copiii strămutaţi peste Ocean ai nomenclaturiştilor. Pentru ei, democraţia este cea de după 1989, cea dinainte de 1938 fiind sistematic denigrată, pe temeiul teoriei „formelor fără fond“, repetată în prostie. Am să fac aici o digresiune.

Nimeni nu s-a găsit să le răspundă că forme pot exista şi fără fond, dar fond fără forme nu, şi că, prin urmare, formele pot, cu timpul, primi un conţinut coerent cu ele. Formele (instituţiile) au fost, în România de după 1848, nişte matrice formatoare, care s-au umplut treptat cu o substanţă umană ce s-a dovedit valoroasă, dacă-i măsurăm calitatea după încrîncenarea pusă de marxişti pentru a o denigra şi a o distruge. Statele Unite, n-au fost ele o imitaţie (proastă) a democaţiei britanice, căreia i-a trebuit mai bine de o sută de ani pentru a pune fondul în concordanţă cu forma? Ei bine, noi am reuşit să facem acest lucru mai bine şi mai repede! Să revenim acum la politologii şi analiştii noştri. Tia Şerbănescu nu face diversiune, asta este cert, însă nu este analistă politică, singurul ei merit fiind acela că are simţul umorului şi ştie să prezinte lucrurile într-un mod civilizat. Mai putem aminti pe alţi abonaţi ai postului „Europa Liberă“, dl. Codiţă şi dl. Valentin Stan, spre pildă, ale căror discurs şi reacţii trădează zona şi „şcoala“ din care provin, deşi au „împrumutat“ termenii tehnici şi grila de criterii din revistele de limba engleză pe care le citesc.

– Dorel Şandor a lucrat înainte de decembrie 1989, ca ofiţer acoperit în DSS, specializat în dezinformare…

– Da, urmele formaţiei sale nu s-au şters: şi acum vorbeşte o limbă de lemn, iar analizele sale, că le iei de la cap la coadă, sau de la coadă la cap, tot aia spun. Unul, care se dovedeşte de bună credinţă, capabil să se instruiască şi să-şi schimbe mentalitatea, pare a fi Stelian Tănase. A făcut mari progrese. O „a treia forţă“ diversionistă este reprezentată de istorici. Constat că şi astăzi România este o ţară unde principalii istoriografi sînt nişte agenţi de diversiune ai fostului partid comunist. În fine, sînt şi alţi responsabili ai diversiuni, cei însărcinaţi cu formarea viitoarelor generaţii, care strică mintea tinerilor, educîndu-i într-un anumit fel, structurîndu-le gîndirea într-un mod anume, la institutele de studii politice, create după 1989, în România. Istoricii continuă să scrie istoria în spiritul comunist, „conform indicaţiilor primite“, şi să arate, aşa cum susţin şi „politoloaga“ Mungiu-Pippidi, şi paznicii noii ortodoxii politice de la „22“, că, de fapt, ordinea constituţională din 1866/1923 nu era atît de democratică cum se spune şi că în nici un caz nu poate fi luată drept model. Ce urmăreşte această deformare a adevărului istoric şi de ce are ea caracter de diversiune? Relativizarea conţinutului democratic al sistemului constituţional din România pre-comunistă serveşte la devierea de la tema dezbaterii – reluarea continuităţii statale şi lichidarea rămăşiţelor totalitarismului – şi la acreditarea ideii că nu Rezistenţa Anticomunistă este deţinătorul legitimităţii democratice, ci neo-comuniştii, care reinventează democraţia, evident, pentru a consacra poziţiile hegemonice acaparate înainte de 1990 şi a rămîne mai departe la putere. Concomitent, istoricii şi „specialiştii“ ad-hoc minimalizează relele regimului comunist şi construiesc legenda unei „tradiţii comuniste“ în România, pentru a conferi o „legitimitate naţională“ unei mişcări cvasi-inexistente, care a fost întotdeauna percepută la justa ei valoare, de agentură a unei puteri străine. În acest scop, revistele specializate în „istoria totalitarismului“ încearcă să compenseze absenţa de activitate şi anonimatul total care caracterizau organizaţiile comuniste în România, prin publicarea unei masse de documente fără nici o semnificaţie politică, menită să dovedească, pe această cale, „legitimitatea socială“ şi „caracterul naţional“ al acestui fenomen alogen.

– Se spune că regimul comunist nu a fost atît de rău, că, în afară de cîteva greşeli inerente (sic!), a făcut numai bine , a eradicat sărăcia (sic!), a eradicat analfabetismul, a industrializat ţara, a dat de lucru şi pîine la toţi etc., etc…

– Acum va trebui să ne ocupăm de indivizii care lucrează la structurarea gîndirii politice din România, oamenii care au creat cele 3 institute de ştiinţe politice, fondate tardiv, mult după Revoluţie. Voi începe cu relatarea unei experienţe personale. Puţin după Revoluţie, în primăvara lui ’91, m-am dus la profesorul Mihai Şora, pe atunci ministrul Învăţămîntului, şi i-am propus ca, în colaborare cu Institutul de Ştiinţe Politice din Paris, al cărui absolvent eram (şi din conducerea căruia făcea parte profesorul Hurtig, de origine română), să deschidem un institut asemănător în România, francezii oferind să furnizeze cursurile magistrale şi asistenţii pentru primul an de studii. Urmînd ca noi să-l ducem mai departe, cu mijloace umane şi financiare proprii, Institutul de la Paris participînd în continuare la dezvoltarea proiectului. Mihai Şora pare să nu fi dat nici o atenţie propunerii, n-am avut nici un răspuns. Nu am dezarmat, m-am adresat şi succesorilor d-lui Şora, care au refuzat să discute despre un astfel de proiect.

– Ostilitatea lor era incompatibilitatea dintre mentalitatea occidentală şi cea a noii clase conducătoare din România…

– Absolut! Între timp, s-au creat 3 institute de ştiinţe politice. Primul a fost cel făcut de doamna Alina Mungiu-Pippidi, o publicistă neo-comunistă, autodidactă în domeniu, total nepregătită pentru aşa ceva.

– Eu nu înţeleg un lucru, Alina Mungiu era un simplu medic psihiatru în Iaşi, nu a practicat prea mult, sau poate chiar deloc, cum a ajuns ea mare politoloagă?

– Ce este aici de neînţeles? A primit o misiune şi a executat-o – graţie banilor care i s-au pus la dispoziţie. Aici se regăsesc ideile lui Gramsci: pînă şi discursul anticomunist trebuie să fie făcut de comunişti, pentru a fi controlat de ei, ca să nu-i deranjeze. Este simplu. Doamna Mungiu este cu siguranţă o femeie inteligentă şi talentată, însă vorbeşte şi scrie prost româneşte. Incultă precum întreaga ei clasă (de „intelectuali marxişti“), a învăţat jargonul tehnic al democraţiei, îl foloseşte precum folosea placa cu cele o mie de cuvinte magice ale marxismului, pe vremea cînd făcea materialism dialectic. A scris şi o carte, în care analizează situaţia politică din România, în care nu există nici o idee personală, nici o judecată de valoare. Faptul că s-a asociat cu Dorel Şandor la crearea noii facultăţi de ştiinţe politice este, şi el, grăitor.

– Am mai vorbit despre el, fost cadru superior în DSS, secţia Dezinformare… Asocierea doamnei Alina Mungiu-Pippidi cu Dorel Şandor arată că tot Securitatea controlează şi acest institut de studii politice.

– Evident! De fapt, toate cele 3 institute de ştiinţe politice din Capitală sînt ale Securităţii. Încă ceva elocvent: singura persoană care a studiat ştiinţele politice în Occident, căreia i s-a dat o catedră într-o astfel de facultate, este doamna Lily Marcou, o bolşevică notorie. Al doilea institut de ştiinţe politice este, de fapt, fosta Academie „Ştefan Gheorghiu“, instalată într-un local al SRI, de pe Strada Povernei, căreia preşedintele Constantinescu i-a oferit recent fostul hotel al Gospodăriei de Partid, de pe Strada Batiştei. Continuitatea manifestată pe planul înzestrărilor materiale este confirmată la nivelul provenienţei cadrelor didactice. Al treilea institut a fost creat recent, de o persoană, de asemenea, necalificată, dl. Daniel Barbu, fostul consilier al arhiepiscopului romano-catolic de Bucureşti, Ioan Robu, şi, apoi, al preşedintelui Constantinescu. Specialitatea sa este istoria artei, unde se pare că este un om competent. Faptul că un profesor de liceu specializat în istoria artei este numit (sub Ceauşescu) consilier arhiepiscopal şi, apoi, consilier prezidenţial, denotă că dl. Barbu avea nişte „posibilităţi“ oculte, acum scoase la lumină de rolul politic pe care-l joacă. În calitate de consilier prezidenţial, el a avut o foarte importantă activitate de diversiune. Printre altele, el a fost cel care a justificat în presă faptul că preşedintele Constantinescu nu-şi îndeplineşte promisiunile din timpul campaniei electorale, susţinînd că „există un ritm al tranziţiei care trebuie respectat“.

– Daniel Barbu şi doamna Zoe Petre sînt teoreticienii „doctrinei schimbare prin continuitate“…

– Ce înseamnă asta? Înseamnă că schimbarea trebuie să fie făcută de oligarhia colonială sovietică, în ritmul care îi permite ei să se adapteze, astfel încît să nu-şi piardă poziţiile. Asta înseamnă!

– Mai înseamnă ceva, şi mă refer la o altă declaraţie a lui Daniel Barbu, conform căruia „comunismul nu este o ideologie de import, nu a fost impus din exterior, din contră, a fost o opţiune firească a Poporului Român“. Nici Silviu Brucan nu a îndrăznit să spună aşa ceva!

– Cunoaştem astfel de declaraţii, ceva asemănător a spus şi Ion Iliescu. Deci, dl. Daniel Barbu a creat o nouă facultate de ştiinţe politice, plecînd de la Cotroceni. Nu ştim cine finanţează acest institut, cine i-a asigurat logistica, dar ar fi foarte interesant s-o aflăm. Pentru a se crea impresia libertăţii şi a pluralismului, s-au creat numai la Bucureşti 3 institute de nivel universitar specializate în studii politice, dar toate 3 funcţionează sub autoritatea unor persoane legate de sistemul totalitar, prin provenienţa lor socială şi formaţia lor intelectuală. Domnii şi doamnele de care am vorbit deja, ca şi doamnele Adameşteanu şi Palade, sau domnii Alin şi Bogdan Teodorescu, plus încă mulţi alţii, fac diversiune şi nu analiză politică. Scopul lor nu este de a limpezi lucrurile, punînd dezbaterea în termeni potriviţi cu realitatea, ci, dimpotrivă, să altereze sau să întîrzie perceperea acesteia, stîrnind confuzie în rîndurile observatorilor neavizaţi, manipulînd opinia publică etc. Falsificînd realitatea, ei vorbesc despre România ca şi cum pluralismul politic şi economic ar fi de domeniul faptului împlinit, limitînd criticile lor la aspectele minore, la disfuncţii, accesorii etc. Pe această cale, ei contribuie la marea diversiune care constă în ocultarea problemei fundamentale a României: blocajul, care face să nu existe pluralism politic şi economic, datorat confuziei atributive şi patrimoniale dintre stat şi succesorii partidului unic, al cărui efect este împărţirea populaţiei în două tabere ale căror solidarităţi şi interese sînt ireconciliabile – „tagma jefuitorilor“, formată din beneficiarii totalitarismului marxist, care sînt şi profitorii tranziţiei, şi massa victimelor comunismului, devenită a păgubiţilor tranziţiei. Funcţia socială a acestor „politologi“, „analişti“, „experţi“ şi „făcători de opinie“ constă tocmai în a nu permite integrarea acestor factori în dezbaterea politică, deoarece luarea lor în considerare ar duce la punerea în discuţie a legitimităţii regimului politic, un subiect tabu. Nimeni nu are voie să amintească faptul că actualul sistem politic al României îşi are originea în mineriade, adică în nişte acte teroriste, organizate de comunişti, pentru a-i interzice Rezistenţei Anticomuniste să ia parte la reorganizarea statului.

Interviu realizat de Liviu Vălenaş

COMENTARII DE LA CITITORI