Pudelul de pază al democraţiei

in Polemici, controverse

De cîteva luni, spaţiul public este sufocant pentru cei care s-au săturat efectiv de balivernele celor care se numesc politicieni. Pe orice canal TV de ştiri eşti, aceste extensii nocive ale politicului în viaţa celor care încă se mai lasă minţiţi, vezi doar circ. Un circ scump, din păcate, pentru că biletele costă atît timp pierdut, cît şi abonamentul la cablu. Ce este trist, tragic chiar, nu este faptul că porcii de politicieni se zvîrcolesc liberi în noroiul moral în care s-au decis să intre cînd au acceptat acest job, ci faptul că inerţia românilor este de neoprit. Nu avem „sînge în vene” să-i exilăm cît mai departe, nu avem puterea de a schimba, nu avem nici măcar credinţa că se mai poate schimba ceva. Sîntem refugiaţi în propria noastră ţară, sîntem prizonierii temerilor şi presei, care şi-au propus să ne distrugă şi acel minim de materie cenuşie care încă mai există.

Presa, cîinele de pază al democraţiei! Vă amintiţi această expresie? Circula destul de des pe culoarele conştiinţei noastre, la final de Secol XX. Îmi amintesc că cei care preluaseră iniţiativa jurnalistică imediat după ’89 au înfierat pînă la sînge pe cei care lucrau cu fostul regim şi se jurau că ei vor fi adevăraţii paznici ai tinerei democraţii, născută din trădare şi din sîngele celor care au fost ucişi în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Erau oportuniştii noilor vremuri, erau portavocea libertăţii, erau liberi să spună ce vor. Şi, pentru cîţiva ani, chiar aşa a fost. Pînă să se coaguleze noua structură de putere, pînă să se pună pe picioare acele grupuri de interese, presa a funcţionat ca un „pudel de pază”, a lătrat cît a putut fără să facă mari schimbări, timp în care a căutat sprijin financiar pe unde s-a putut, pentru că înainte de a fi apărători ai dreptăţii şi democraţiei, ai libertăţii acestui popor naiv şi greu încercat, ziaristul trebuie să şi mănînce. Şi să mănînce bine, să aibă vacanţe prin zone îndepărtate, şi nu numai. Într-o lume a capitalului, cînd banul indică direcţia, presa liberă de comunism a devenit extrem de preOCUPATĂ de capitalism şi de prosperitatea individuală, lăsînd la mîna sorţii nevoia unei naţiuni de a fi apărată, măcar teoretic, de abuzurile şi de încălcarea legii de către cei pe care îi tot aplaudăm pe la TV sau îi înjurăm în gînd, după caz.

În prezent, presa, cu foarte, foarte mici excepţii, nu mai reprezintă interesele naţiunii. Nu o mai face de multă vreme. De fapt, presa cu adevărat liberă din România a dispărut odată cu moartea directorului general al ziarului „Adevărul“, Dumitru Tinu. La vremea aceea, acest cotidian, chiar dacă avea în interior figuri care s-au dovedit a fi triste şi corupte, reprezenta singurul BASTION care mai părea independent de grupurile de interese care acum ne macină viaţa.

După moartea lui, a lui Dumitru Tinu, s-a terminat! Presa, aşa cum este ea de aproape 27 de ani, este părtaşă, alături de clasa politică, la toate nedreptăţile care au făcut ca România să nu fie prosperă şi liberă. Pentru că nu sîntem bogaţi, nu sîntem prosperi, nu sîntem liberi. Dacă spui ceva ce nu convine, apari repede pe o listă, dacă nu eşti cu cei care conduc, banii nu mai vin din publicitate, iar dacă nu mai sprijini politicianul care te finanţează, rămîi pe drumuri.

Democraţia americană, aşa cum era ea cîndva, că acum nu prea mai este, ne spune că libertatea individuală este sacră, că avem voie să gîndim liber, avem voie să ne spunem offul, avem voie să fim exact cum şi ei au fost cîndva: liberi! În România nu a fost niciodată aşa, dar ne spunem „stat democrat”. Nu sîntem! Sîntem încă robii unor concepţii pe care nu comunismul ni le-a inoculat, ci însăşi naţiunea noastră a fost în aşa fel concepută să nu acceptăm păreri diferite, să nu fim toleranţi cu alţii care gîndesc  altfel. Pentru cei care încă mai citesc, vedeţi cum se votau politicienii în perioada interbelică, cum se trecea printre pari şi furci, ca să fie votat cine trebuie. Şi nu erau comunişti pe atunci – acei cîţiva frenetici nu aveau încă putere – erau Liberali şi Ţărănişti, în special. Acum parul a fost înlocuit cu alte metode, mult mai feroce, dar ceva mai ascunse vederii. Sîntem la fel. Dacă nu eşti cu mulţimea, eşti linşat sau, în cel mai bun caz, izolat. Şi mulţimea, draga de ea, merge pe drumul cel mai uşor, cel care nu necesită prea multă gîndire, dar care de multe ori este acel drum al nedreptăţii.

Presa, cîinele de pază al democraţiei, este acum un pudel care stă mai mult prin Parlament, prin Guvern, Ambasade sau pe culoarele companiilor multinaţionale. Noi, românii, am pierdut trenul libertăţii.

Tano

Cotul Uitării

COMENTARII DE LA CITITORI