Punctul critic

in Polemici, controverse

Eram prin 2011, cumva participam la crearea unei alternative la actuala clasă politică. Era ceva serios, cu oameni serioşi, sclipitori, antreprenori, manageri, scriitori. Oameni de bine, oameni buni, oameni frumoşi. Alături de noi, de acei curajoşi decişi să ia taurul de coarne, veneau mulţi nemulţumiţi, şi ei foarte ok, cultivaţi, ce proveneau din zona cultă a electoratului, intelectuali şi foarte buni observatori ai fenomenului politic românesc al acelor vremuri. A fost un proiect frumos, dar atunci s-a demonstrat practic ceea ce teoretic ştiam deja, că fără bani mulţi, fără finanţare, nu poţi crea o mişcare politică independentă. Banul este un capitol eliminator în tot ce înseamnă mişcare politică, şi, din acest motiv, noi, cei care atunci puneam bazele unui partid care se dorea independent, democrat, antreprenorial, românesc, ne-am lovit de inerţia celor care voiau să participe dar nu doreau să semene nimic, ei fiind dispuşi doar să culeagă. Acest lucru, dorinţa de a culege fără  a semăna, se pare că este o cauză a situaţiei în care noi, românii, sîntem acum. În acest timp, factori externi, cu ceva mai mare deschidere atît financiară, cît şi a viziunii, sponsorizează mişcări politice sau creează fel şi fel de entităţi, fie că sînt ele ONG-uri sau doar partide, prin care ajung să controleze o ţară. Ei ştiu că, de fapt, ceea ce pare o cheltuială, este în realitate o investiţie în succesul acţiunilor viitoare. Ceea ce se întîmplă acum în România, aceste mişcări, fie că sînt ele #rezist, sau de altă natură, au la bază finanţare şi, în special, externă.

Românii nu investesc în propriul lor viitor, nu au o astfel de viziune. Şi cei care au avut-o, că au existat şi din ăştia, oameni care acum ori s-au ascuns, ori au fost sau sînt încă la închisoare, au dispărut pentru că au avut alţii grijă de asta. Credeţi că oameni ca Voiculescu, Vîntu, Sîrbu, Ion Niculae sau chiar şi Copos, au fost la închisoare doar pentru ce se presupune că au făcut? Sigur nu au fost îngeri, dar cine este înger acum, în aceste vremuri? Kövesi? Iohannis? Lazăr? Orban, sau chiar Dragnea? Nu, nimeni nu este. În cazul lui Sîrbu, al lui Adrian Sîrbu, modul în care a fost închis este strigător la cer. Dar, credeţi că a fost vreun romîn care să regrete că Adrian Sîrbu a fost închis preventiv, abuziv? NU! Mulţi, dacă nu chiar toţi, s-au bucurat, că, deh, un mogul român, bogat, este închis. Nimeni nu l-a compătimit, nimeni nu a plîns, nimeni nu şi-a pus vesta galbenă pe el ca să reclame faptul că Justiţia nu a acţionat corect. Şi cazuri mai sînt, dar nu e momentul  să aprofundăm subiectul. Ceea ce e bine de ştiut, de expus public, este că cei care vor să acapareze puterea fac lucruri pe care noi, românii, nu sîntem în măsură să le facem, iar cei care fac, ori o fac sub formă de arendaşi faţă de stăpînii din umbră, aşa cum există acum platforme media, ori sînt închişi şi îndepărtaţi din zona decizională.

Revenind la 2012, an destul de încins, şi atunci, ca şi acum, se tot vorbea de armarea socială a populaţiei, că vine un punct critic şi o să fie pusă în funcţiune o amplă mişcare socială de combatere şi îndepărtare a plăgii politice  corupte. Nu a fost nimic. Acum sîntem în 2018, la 6 ani diferenţă. Se vorbeşte la fel, se spune la fel. Atunci erau urîţi din tot sufletul PDL-ul şi Băsescu, iar acum ura s-a transferat pe Dragnea şi PSD. Mulţi sînt cei care ne vorbesc de existenţa unui „punct critic”, de „învierea” populaţiei, de sărăcia mare, de diferenţa dintre bogaţi şi săraci, care se adînceşte de la zi la zi, şi cîte şi mai cîte. Ei bine, am spus şi atunci, o spun şi acum, că nu există punct critic la români. Nu are cum să fie! Românul, ca specie, ca om, ca ce este el, se apără altfel, acţionînd individual. Nu îi pasă de ce fac alţii, nu îi pasă de ce păţesc alţii, cîtă vreme lui îi este bine. Nu este genul care să lupte pentru alţii, nu prea îi pasă dacă vecinul lui este luat nevinovat noaptea din casă de către vreo „Volga” neagră, dar va plînge pe umerii altora dacă acest lucru îi aduce un minim beneficiu, fie el doar de imagine.

România o duce destul de greu. Nu cred că sărăcia este atît de rea pe cît de rău este să fii colonist în propria ta ţară. Nu sărăcia ne doare pe noi acum, a trecut pe un plan secund. Durerea mare în inimile multora este că noi, românii, nu ne mai regăsim în propria ţară, că am devenit o colonie, că cei de sus sînt nişte marionete, că folosesc poliţia şi Parchetul pentru a conduce, că democraţia e moartă, iar în jurul majorităţii instituţiilor statului miroase a trădare. Asta este acum problema, marea problemă a multor români, curvăsăria politicienilor şi decăderea ţării de la nivel de stat, la nivel subcolonial. Că nici colonie nu cred că mai sîntem. Sîntem mult mai jos.

Punctul critic, la noi, nu ştiu cum se va atinge. Nu văd nici un fel de lider, nici un fel de politician, nici un fel de grupare, nimic, care să înceapă să lupte pentru verticalizarea statului. Pentru redobîndirea unei minime identităţi, unei minime demnităţi. Nu mai există. Nici măcar aventurierii ăştia care sînt pe la Cotroceni, Victoriei şi Parlament nu mai cred, dar, de dragul repectării unor etichete deja depăşite, îi mai vedem că îşi duc mîna dreaptă în piept atunci cînd se intonează imnul de stat al României. Dar nu la inimă duc ei mîna, că nu au aşa ceva cînd e vorba de ţara asta, ci, poate, la portofel, să verifice dacă încă mai este acolo permisul de trădare a naţiunii.

În anii ‘90, dacă nu chiar în anul 1989, pe peretele dintre Magheru şi Universitate, cineva a scris că „somnul naţiunii naşte monştri”. Ei bine, somnul naţiunii de acum a născut ceva mai mult decît monştri, ceva mai mult decît balauri şi strigoi. Somnul naţiunii noastre a transformat însăşi România într-un organism amorf, care nu mai poate să facă diferenţa între ce este bine şi ce este rău, între prieten şi duşman, între Dumnezeu şi Diavol. Trăieşte din inerţie, în baza unor instincte primare, se rezumă la hrană şi vorbe de ocară pentru oricine încearcă să o scoată din această stare.

Noapte bună, România, oriunde te-ai afla!

Tano

Păreri și opinii