Radu

in Alte știri

 

L-am cunoscut în 1972, cînd a venit în biroul în care eu lucram ca proiectant. Nu aveam interferenţe profesionale, el fiind chimist. Cu cîţiva ani mai tînăr, era un ins cu o cultură solidă şi o memorie sănătoasă. Îmi spunea că a învăţat să citească la 5 ani. Avea o defecţiune congenitală, morbul lui Pot, dar aspectul nu era atît de hidos precum la alţi năpăstuiţi ai soartei, suferinzi de aceeaşi boală a coloanei vertebrale. Născut la Breaza, ca fiu al unui plutonier de jandarmi, a trecut cu uşurinţă prin şcoală, cu toate că a încasat o repetenţie în facultate: îl prinsese patima jocului de cărţi, de care a trebuit să se debaraseze. Altfel, risca să-şi piardă pîinea. Ajunge şef de secţie la o importantă fabrică. Avînd acel handicap fizic, îşi alege o muncitoare de la bandă, care nu a rezistat tentaţiei de a deveni doamnă cu automobil. Fericit. Nevastă-sa îl evita în public, iar el suporta afrontul, care era vizibil pentru toată lumea.

Aveam o mulţime de discuţii interesante cu el, pe teme de literatură, istorie, filozofie şi, bineînţeles, de politică. Era normal să facem exerciţii de memorie şi judecăţi de valoare. El era membru PCR, dar nu din convingere, ci pentru a putea urca, pe scara profesională, cît mai sus. Nu am avut rezerve faţă de el, fiindcă nu mi-aş fi putut imagina că un intelectual veritabil ar fi interesat să se prostitueze. Deşi Jean Paul Sartre (1905-1980) spunea că orice anticomunist este un cîine!

Prin 1996, în cadrul unui sondaj prezentat la o emisiune TV, mai mulţi purtători de căciuli şi de broboade sînt întrebaţi ce anume îi preocupă mai mult: preţul unui kilogram de cartofi, sau politica? Doar unul a spus că e mai interesat de politică, deoarece politica este cea care determină preţul kilogramului de cartofi. Cu Radu am fost în acelaşi birou timp de aproximativ un an. M-am simţit minunat în atmosfera creată prin schimbul de întrebări şi răspunsuri, prin analizele aprofundate pe care le făceam asupra lecturilor noastre particulare. Ne-am şi vizitat, ba chiar am şi petrecut un Revelion împreună. O bestie cu chip de om m-a turnat – cred că era vorba de unul dintre vecini. Am fost anchetat şi, pentru că nu voiam să le spun ce am vorbit, mi-au replicat: ,,Doar nu aţi cîntat Internaţionala?“. Atît erau de obraznici. Mergeau pe cai mari. Dar, iată, fără să tragă americanii un glonţ, am scăpat de ei. Apoi, au pus mîna pe economie, iar acum sînt tot călare pe noi. Oricum, e mai bine: nu mai stai la coadă la ulei, ca să ajungi să-l cumperi a doua zi. Ce era să fac? Nu l-am mai invitat pe colegul meu. Din această cauză, relaţiile noastre s-au stins, treptat, iar noi ne-am distanţat. Se opunea amiciţiei noastre mai ales soaţa lui, muncitoarea, care, între timp, urcase şi ea o treaptă: proiectantă la un institut al Armatei, unde turnătorii erau atît de numeroşi pe metrul pătrat, că se călcau, practic, pe picioare. Nu am vrut ca prietenia noastră să fie mai presus de viaţa lui de familie. De aceea nu am insistat să păstrez legătura, deşi pierdeam un valoros partener de dialog şi de analize. Situaţia lui familială era destul de delicată, tocmai din cauza defectului său fizic. Oricînd îi putea da papucii tovarăşa de viaţă. În discuţiile pe care le purtam, ne mai împărtăşeam şi necazuri, şi bucurii de familie.

El nu era un admirator al celor care, asemenea mie, îşi sacrificaseră tinereţea pentru libertatea ţării. Din acest punct de vedere, nu putea fi suspectat de sentimente superioare. Dar nu era nici un hedonist, ci un om care căuta mereu să stabilească raporturi de cauzalitate. Fiindcă tocmai aceasta e definiţia omului, nu? Am mai coborît nivelul şi la necazuri. Eu aveam băiatul abia intrat la şcoală. Mai vorbeam despre copil, dar cu măsură! Or, pe el tocmai asta îl chinuia: că nu are un urmaş. Într-o zi, se plînge că a cheltuit foarte mulţi bani să aibă, şi el, un copil. Şi apoi, ce-şi poate dori, mai mult şi mai mult, un bossu (cum se zice în franceză), decît să aibă un copil întreg şi drept. Nu, nu există o dorinţă mai mare. Mi-a spus că nevasta lui nu procreează, deşi el a investit mulţi bani în tratamente de fertilizare. În acei ani se creştea greu un copil, dar, dacă nu-l ai, eşti cel mai sărac om din lume.

L-am trimis la dr. Weselowsky (17 ani de temniţă), un om minunat, cu specializare, în Franţa, în obstetrică-ginecologie. I-am spus că, dacă nici el nu-i rezolvă problema, nu are rost să-şi mai cheltuie banii: ,,Nu te costă nimic, îi spui că eşti trimis de mine. Scopul vieţii acestui medic este libertatea, nu pricopseala, pe spinarea dumitale“. Nu mai ştiu ce a făcut amicul meu, fiindcă, tocmai atunci, s-a transferat la un alt loc de muncă. Dar, după un timp rezonabil, am fost invitat la botez. Normal, şi-a împlinit cea mai mare bucurie a vieţii: avea un băiat. În aceea perioadă, nevastă-mea avea crize, aşa că nici nu a participat la eveniment. Am fost numai eu cu fiul meu şi ne-am pozat alături de familia noului-născut. Au mai trecut anii. Pe cînd avea copilul lui vreo 5 ani, m-a vizitat la serviciu; avea automobil. Eu lucram lîngă Biserica Domniţa Bălaşa, pe Calea Rahovei, în spatele Tribunalului. Mi-a făcut o surpriză plăcută. A venit să mi-l arate pe micuţ şi, privindu-l cu mîndrie, mi-a spus: „Iată una din faptele dumitale bune, în modul cel mai concret“. De la acea întîlnire, nu l-am mai văzut: îi interzisese muncitoarea să păstreze relaţii de amiciţie cu mine, că află partidul!

Am fost bucuros că am făcut un bine pe care-1 vedeam cu ochii. În adîncul sufletului meu, eram un adept al principiului kantian: „Să faci bine nu pentru a aştepta vreo plată, ci pentru bine în sine, pentru a îndeplini datoria din tine“. Creştinismul zice să faci bine, că vei fi răsplătit ,,dincolo“.

Din cînd în cînd, îmi aduceam aminte de acest om, terorizat de nevastă. După 1989, am aşteptat să mă sune, că – doar aşa s-a crezut atunci – a dispărut partidul şi sîntem, în sfîrşit, după 45 de ani, liberi. Dar, nu s-a întîmplat nimic. Peste mulţi ani (prin 1995), l-am rugat pe „secretarul meu particular“, Costel, să-l caute la telefon. Lacrimi multe la capătul celălalt al firului: Radu murise în primăvara lui 1989. Nu apucase să-l vadă pe ,,cel mai iubit fiu al ţării“, plumbuit, la Tîrgovişte, de propriile lui slugi.

Femeia care-i otrăvise viaţa lui Radu, Eva se numea, a spus că băiatul lor e student la Politehnică, aşadar, viitor inginer. Am stat şi m-am gîndit dacă ar fi bine să-l chem, să-i spun povestea apariţiei lui pe lume. Să i-o fi spus mă-sa? Exclus.

Lumea din zilele noastre e mai decăzută decît acum 2000 de ani. Atunci, lui Isus, în timp ce Se afla în templu, fariseii I-au adus o femeie, zicîndu-I: ,,Aceasta a preacurvit“ – un păcat de moarte, în religia mozaică. Dar Isus le-a spus: „Acela dintre voi care este fără de păcat să arunce primul cu piatra în ea“. Surprinşi de înţelepciunea Lui, fariseii au plecat, unul după altul, ruşinaţi. Astăzi, nu există procese de conştiinţă. Oamenii cei mai abjecţi sînt aceia care se grăbesc să arunce cu piatra.

În popor se zice „a avea mînă bună de la Dumnezeu“. Toate faptele mele au avut ca motivaţie doar binele, frumosul şi adevărul.

ION BAURCEANU

COMENTARII DE LA CITITORI