Răfuiala panaramelor cu scriitorii (2)

in Polemici, controverse

Printre lăudătorii care-l ridică în slăvi şi-l preamăresc pe Manolescu, pentru faptele lui eroice, se numără panegiristul Gabriel Dimisianu, critic literar, care le dă lecţii scriitorilor, însă el, în viaţa lui – ca şi mentorul său Niky -, n-a scris o poezie, o proză, o piesă de teatru, sau măcar o poveste pentru copii, care să merite a fi citite. Gabriel Dimisianu, în panegiricul despre Niky, pomeneşte de faptul că Manolescu, în 1971, era, vezi Doamne, „un lider neoficial” al scriitorimii de la acea vreme, un fel de luptător şi un „rezistent” împotriva sistemului comunist şi a lui Ceauşescu, împreună, bineînţeles, cu el în persoană. Ba încă şi cu tot Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Ca să vezi unde erau „rezistenţii” din acea vreme, iar noi n-am aflat pînă azi! Acum, Gabriel Dimisianu ne spune cum s-au opus cu toţii „Tezelor din iulie 1971”, date de Ceauşescu, prin luările lor de cuvînt. Citez: „Inechivoc împotrivă”. În realitate, nici pomeneală de aşa ceva. N-a crîcnit nici unul! Din contră, unii dintre ei publicau, cu drag şi spor, pe unde apucau, articole laudative la adresa „politicii partidului” şi a strălucitelor indicaţii ale „tovarăşului Nicolae Ceauşescu”. Un astfel de exemplu este cel despre aşa-zisul „lider neoficial, rezistent şi anticomunist” Niky Manolescu, care nu o făcea oricum, ci cu distincţie, avînd vechime în astfel de cîntări şi închinăciuni. În acest sens, concludente sînt următoarele citate: „Literatura realist-socialistă este o literatură a valorilor etice… Scriitorii noştri reflectă cu perspicacitate desăvîrşirea făuririi construcţiei noi, socialiste, reflectă chipul omului nou, constructor al societăţii viitorului. Acesta este, în primul rînd, muncitorul comunist”. (Revista „Contemporanul”, din 24.08.1962) „Ideologia revoluţionară a proletariatului a realizat cele mai bune tradiţii înnoitoare, stimulînd dezvoltarea lor largă”. „Un amplu răsunet au găsit în conştiinţa scriitorilor şi creatorilor de artă cuvintele rostite de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de la tribuna celui de-al IX-lea Congres al Partidului Comunist Român”. („Literatura română de azi, 1944-1964”)

Mai sînt şi altele, ca să nu mai spun că, atunci cînd le vorbea studenţilor de la Universitate (ca asistent, iar mai tîrziu ca lector), făcea clăbuci la gură precum un trubadur proletcultist riguros, pe linia trasată de… şi de… Acum scuipă unde a lins cu sîrg ani la rînd, ca mai toate lichelele care, peste noapte, au devenit anticomunişti feroce şi încearcă să ne prostească la televizor, în presă şi pe unde apucă. Pentru ciolan. În privinţa asta, Manolescu a reuşit. S-a lipit ca ambasador UNESCO la Paris (după ce s-a făcut preş la toate uşile, în special la Traian Băsescu, care i-a dat şi o decoraţie, să fie, başca un salariu de multe mii de euro), profesor la Universitate (emerit, la propunerea unui acolit), director de revistă la „România literară”, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România (printr-o fraudă de proporţii, pentru a treia oară), academician (prin milogeli, ameninţări, scandal în presă, şantaj, caz unic în Istoria Academiei Române), reporter special la ziarul ,,Adevărul”, acţionar în mai multe locuri – suge de peste tot şi de unde poate. Pentru bani şi onoruri e în stare de orice. Mai nou, povestea în ziarul ,,Adevărul de Weekend”, din data de 19 decembrie 2014, cît de erou a fost el la Revoluţia din 1989, la Universitate şi la Televiziune, sub ploaia de gloanţe. La Televiziune, l-a refuzat chiar pe Ion Iliescu, acesta rugîndu-l să scrie un „Apel către ţară”. Avea şi motive personale: dacă pe 22 decembrie 1989 revenea Ceauşescu?! Sau poate el era dinainte „de dreapta”, pe cînd Ion Iliescu era „de stînga”. Poţi să ştii?! Atunci cînd Ion Iliescu (după cum susţine chiar el) i-a propus să ia conducerea Televiziunii Române, a refuzat, recunoscînd că este un incompetent. Dar dacă-i spunea ce salariu îi dă… Probabil că Manolescu vrea acum şi indemnizaţie de „Erou al Revoluţiei”. Dincolo de amuzamentul copios al unor colegi de breaslă (la un şpriţ, fireşte) pe această temă, care şi-l închipuiau pe Niky revoluţionar încruntat, hotărît, cu părul vîlvoi şi cu pieptul dezgolit pe baricadele de la Universitate, strigînd lozinci, el e un fricos notoriu şi tare mi-e teamă că omu’ chiar a păţit ceva la scufiţă…

(va urma)

ALEXANDRU C. POPESCU

COMENTARII DE LA CITITORI