Răfuiala panaramelor cu scriitorii (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

Turnători „rezistenţi“

Să revenim, totuşi, la articolul omagial al tembelului de Gabriel Dimisianu, din revista „România literară“ (nr. 50, din 28 noiembrie 2014). În afara unor ditirambi în care-l preamăreşte pe marele pitic Nicolae Manolescu, articolul vine şi cu o noutate: descrie pe larg cum el, împreună cu „liderul neoficial, rezistent şi anticomunist“ Manolescu, şi alţi cîţiva l-au turnat la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, personal lui Nicolae Ceauşescu, pe academicianul Eugen Barbu!

Păi, da, turnătoria, pentru asemenea lichele, este chiar motiv de laudă! Pe de o parte, acum pozează în mari eroi, încercînd să demonstreze ce neînfricaţi luptători şi rezistenţi împotriva unui sistem comunist odios au fost ei, atunci, iar, în realitate, ridicau în slăvi sistemul, ba încă erau şi nişte turnători ordinari, de joasă speţă.

În toamna anului 1975, academicianul Eugen Barbu, autor de zeci de cărţi, scenarii de film şi piese de teatru (din care multe, reeditate şi astăzi), director al revistei „Săptămîna“, a publicat romanul „Incognito“, o carte de colaj, cu texte adaptate după alte opere, ale unor scriitori de prestigiu, cunoscuţi în toată lumea. În primul volum, al ediţiei din 1976, apărut la Editura Albatros, pe foaia de gardă a cărţii, Eugen Barbu a precizat clar felul de elaborare a lucrării. Citez: „Ca material documentar, autorul a folosit texte din diverse publicaţii, cărţi, apărute la noi sau în alte ţări, de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi, din dorinţa de a da autenticitate faptelor descrise. Cititorul poate recunoaşte cu uşurinţă acele scurte fragmente“. În volumul al IV-lea, ieşit de sub tipar în 1980, pe întinsul a 9 pagini, Eugen Barbu a indicat autorii şi sursele folosite.

În 1976, Nicolae Manolescu şi Marin Sorescu (1936-1996, Dumnezeu să-l ierte!) au făcut „marea lor descoperire“, cu aşa-zisul plagiat al lui Eugen Barbu în romanul „Incognito“ – şi hop! cu „ciripitul“ la Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor. Acolo, la Consiliu, cu toată opoziţia academicianului Fănuş Neagu, a lui Alexandru Piru şi a altora, „liderul neoficial al scriitorilor“, Nicolae Manolescu, secondat de Gabriel Dimisianu, şi alţi cîţiva pigmei din Consiliu „au hotărît că trebuie informată conducerea superioară de Partid şi de Stat, personal pe Nicolae Ceauşescu“, conducătorul mult iubit, despre „fapta de plagiat“ a lui Eugen Barbu…

După cum povesteşte cu emfază Gabriel Dimisianu, scrisoarea „de informare“ adresată Comitetului Central al Partidului Comunist Român, personal lui Ceauşescu, au compus-o, cu talent, Nicolae Manolescu şi el, Gabriel Dimisianu, citez: „retraşi într-una din încăperile laterale ale Sălii Oglinzilor (din vechiul sediu din Calea Victoriei nr. 131)“.

Scrisoarea cu pricina, compusă de cei doi turnători, începea aşa: ,,Mult stimate şi mult iubite tovarăşe Nicolae Ceauşescu”. Apoi: ,,În conformitate cu preţioasele dvs. indicaţii”… şi urma turnătoria. „Stimaţi“ rezistenţi Nicolae Manolescu şi Gabriel Dimiseanu, vă recunoaşteţi stilul?

În continuare, îl citez pe Gabriel Dimisianu: „Nu ne-am ferit să spunem, pentru a da şi mai multă greutate acuzelor, că Barbu încălcase «etica socialistă», folosindu-ne voit, în acel document oficial, de limbajul zilei. (…) Am aşteptat la Uniune pînă noaptea tîrziu (erau îngrijoraţi!), Manolescu şi eu, să vină răspunsul de la C.C., în legătură cu textul făcut de noi, spre a-l trimite apoi la tipar. Ceauşescu, însă, n-a admis. Cu mîna lui a înlocuit în text «etica socialistă» cu «etica scriitoricească», delict de mai mică gravitate, sancţionabil numai profesional“.

După cum se poate vedea, Nicolae Ceauşescu a avut mai mult bun-simţ decît cele două japiţe, Manolescu şi Dimiseanu, care voiau să-l termine de tot pe academicianul Eugen Barbu pentru delictul, grav la acea vreme, de „încălcare a eticii socialiste“ (?!).

Avînd liber de la stăpînire, pigmeii din Consiliul Uniunii, în frunte cu Manolescu şi Dimiseanu, atît au aşteptat. Au dat publicităţii un text, în care prezentau, plini de spume, „gravul delict de plagiat“ al academicianului Eugen Barbu şi faptul că l-au sancţionat pe acesta cu „avertisment“. De fapt, totul nu a fost decît o înscenare murdară a unor indivizi mărunţi, de duzină, care nu-i ajungeau, ca valoare literară, nici pînă la călcîi marelui Eugen Barbu. Aceşti pigmei voiau, cu tot dinadinsul, să se răzbune pentru criticile literare, corecte, ale academicianului Eugen Barbu din „Săptămîna“, unde îi făcea de minune, spre distracţia cititorilor, cu textele lor imbecile, ce se voiau a fi considerate opere.

De drept şi de fapt, aceşti pigmei din Consiliul Uniunii nici nu aveau calitatea de a-l judeca pe Eugen Barbu. Acesta era academician, iar ei nişte ,,nimeni”, în comparaţie cu el. Cel mult, puteau sesiza Academia şi asta, numai după ce l-ar fi audiat pe academicianul Eugen Barbu, care era şi membru al Uniunii, pentru clarificări, ca el să le deschidă capu’ (dacă ei ar fi fost de bună-credinţă), lămurindu-i ce înseamnă un roman de colaj. Nici măcar acest lucru nu s-a întîmplat…

(va urma)

ALEXANDRU C. POPESCU

COMENTARII DE LA CITITORI