Răfuiala panaramelor cu scriitorii (4)

in Alte știri

 

Anul 1990: Răzbunarea unor netrebnici

După 14 ani, da, aţi citit bine, 14 ani de la această porcărie, după Revoluţia (lovitura de stat) din 1989, prima grijă a noii conduceri a Uniunii, în frunte cu Mircea Dinescu, cu cele două jagardele (Manolescu şi Dimisianu), plus alţi cîţiva pigmei (ce făcuseră obiectul unor cronici nefavorabile în paginile revistei „Săptămîna”), a fost să reia aşa-zisul plagiat al lui Eugen Barbu. Încălcîndu-se cele mai elementare norme de bun-simţ, ca să nu mai vorbim de normele de Drept, l-au exclus, pur şi simplu, din Uniune, pe acest valoros scriitor, care făcea, şi încă face parte, din Pleiada de giganţi ai literaturii române, spre stupefacţia cititorilor şi a întregii lumi literare şi artistice din România şi din străinătate. Inutil, însă, pigmeii s-au făcut de rîs încă o dată. La scara Istoriei, Eugen Barbu rămîne marele scriitor Eugen Barbu, cu valoroasa sa operă, constituită din romane, scenarii de film şi piese de teatru, spre onoarea literaturii române, pe cînd aceşti nimeni rămîn acolo unde le este locul, în lada cu deşeuri, pomeniţi, din cînd în cînd, pentru mizeriile pe care le-au făcut.

A doua grijă a lui Mircea Dinescu a fost să dea foc Arhivei Uniunii Scriitorilor, operaţie care s-a efectuat în spatele clădirii vechiului sediu din Calea Victoriei nr. 115. Trebuiau şterse urmele a tot ce a fost, în special ale documentelor cu cei care s-au împrumutat cu bani de la Uniune, printre care şi el. O lungă perioadă, Uniunea nu a mai avut bani nici măcar să plătească cheltuielile de întreţinere a clădirii şi salariile funcţionarilor, pînă a intervenit Statul.

Răfuiala postumă a unor hiene (1)

În 1993, Eugen Barbu a trecut în veşnicie. Hienele, în ticăloşia lor prostească, nu s-au oprit să denigreze, în continuare, amintirea acestui valoros scriitor prin orice mijloace, minimalizîndu-i, pînă la desfiinţare, opera literară. Despre acest gen de vieţuitoare ticăloase, artistul Tudor Gheorghe, în concertul din 22 decembrie 2014, de la Sala Palatului, a interpretat un cîntec trist, numit ,,Hienele”: ,,Muşcă din bunici şi din părinţi/ Muşcă din văzduh şi din pămînt/ Muşcă şi din morţii din mormînt”. Chiar trebuia, acum, ca Gabriel Dimisianu să se agaţe, din nou, de Eugen Barbu, în articolul din „România literară” nr. 50, din 28 noiembrie 2014, cu ocazia omagierii slugarnice a 75 de ani a lui Manolescu?

Mai mult, în articolul amintit, s-a lăudat cum l-au turnat ei (Manolescu şi Dimisianu), la Comitetul Central al Partidului Comunist Român, personal lui Nicolae Ceauşescu, pe Eugen Barbu, despre aşa-zisul plagiat petrecut cu decenii în urmă. Nici Nicolae Manolescu nu este departe de Gabriel Dimisianu, numai că îl depăşeşte în viclenie, ranchiună şi dorinţa de parvenire. În 2008, Nicolae Manolescu a publicat „Istoria critică a literaturii române”, lucrare comentată de lumea literară pentru „obiectivitate”. De exemplu, „Construcţia «Istoriei critice» este o improvizaţie care capătă forma dizgraţioasă a unui gigantic intestin neoimpresionist, umplut cu tocătura reîngurgitată forţat a tuturor recenziilor scrise anterior”. „Trebuie să semnalez, fără eufemisme gratuite, dexteritatea extraordinară a criticului (N. Manolescu) de a falsifica harta axiologică a literaturii române şi o detentă de mare scamator în ascunderea abilă a furtului de idei între pliurile jucăuşe ale limbajului său ambiguu”. (Mircea Micu, în ziarul „Cotidianul”, noiembrie 2009)

„Trebuie să iubeşti literatura română mai presus decît te iubeşti pe tine, să fii generos şi să nu te răfuieşti cu autori, cu grupuri de autori. Literatura română nu este o moşie fără stăpîn, care aşteaptă să o ia cineva în posesie“. (Adrian Alui Gheorghe, în volumul „Contribuţii la estetica umbrei”, 2013) Mai sînt şi alte aprecieri de acest gen. În „Istoria critică a literaturii române”, a lui Nicolae Manolescu, sînt mulţi scriitori care ar fi meritat, din plin, să apară, în schimb, sînt alţii care nici nu pot face obiectul unei asemenea lucrări. Din această ultimă categorie face parte şi Horia Roman Patapievici, cel care a ajuns de pomină cu afirmaţii de genul: „Eminescu este cadavrul din debara, de care trebuie să scăpăm”, sau, în cartea sa „Politice” – „Limba Poporului Român e bună pentru înjurături”. O altă afirmaţie la fel de scabroasă a fost şi aceasta: „În gura Poporului Român s-au urinat, de-a lungul Istoriei sale, toţi cei care au trecut pe aici”, şi multe alte mizerii ale acestei beizadele de ilegalişti, veniţi în ţară cu tancurile sovietice.

Comparaţi, în „Istoria critică a literaturii române”, cum l-a tratat Nicolae Manolescu pe Eugen Barbu şi cum a vorbit el despre Horia Roman Patapievici. Pe Eugen Barbu l-a minimalizat cît a putut, în comparaţie cu Patapievici, pe care l-a mîngîiat pe creştet, cu un ton admirativ. Situaţia prezentată nu este izolată, mai sînt şi altele.

(va urma)

ALEXANDRU C. POPESCU

COMENTARII DE LA CITITORI