RAMURA DE MĂSLIN A SPORTULUI

in Restituiri

 

 

Poate că nu întîmplător, grecii antici şi-au început cronologia de la 776 î.Chr., anul desfăşurării primei Olimpiade din Istorie. Şi, pentru că tot am vorbit despre cei vechi, este bine să amintesc, ca o constantă şi o permanenţă a acţiunii binefăcătoare a sportului în viaţa cetăţilor, şi faptul că înainte şi, mai cu seamă, după desfăşurarea jocurilor sportive de anvergură, se producea o efuziune pacifică, o destindere internaţională generatoare de concordie între colectivităţile umane. Ramura subţire de măslin avea să coboare astfel de pe fruntea învingătorilor în inimile entuziaste ale mulţimii, monştrii răutăţilor, lăcomiei şi vanităţii erau uitaţi pentru moment, locul lor era luat de simţămîntul comun al fraternizării prin întreceri loiale. Unul dintre cele mai reprobabile evenimente din Istoria umanităţii, cu repercusiuni morale nefaste, a fost interzicerea, de către împăratul byzantin Teodosius I, la anul

394 d.Chr., a Jocurilor Olimpice. Dată care marchează, de altfel, în mod brutal, sfîrşitul cronologic al lumii antice şi intrarea în aşa-numitul mileniu întunecat.

Elogiat de marii artişti ai lumii, de la Homer şi pînă la Hemingway (nu se mîndrea oare Alexandru cel Mare, în faţa acelora care îi contestau calitatea de grec, că a concurat la Olimpiade?), sportul a însemnat, dintotdeauna, viaţă, lumină şi bucurie, care înviorează fiinţa umană şi, dincolo de triumful învingătorului şi tristeţea plină de speranţe a învinsului, topesc în efluviile lor aureola de lauri şi flori de acant a eroismului omenesc. Iubind sportul, iubim însăşi condiţia noastră de suverani ai acestei Planete, înseşi virtuţile de căpătîi ale muncii şi dragostei, ale cinstei şi aspiraţiilor către mai repede, mai înalt, mai puternic. Odinioară, pentru buna desfăşurare a marilor întreceri sportive, războaiele erau întrerupte. În secolul nostru, atît de frămîntat şi tragic, situaţia, din păcate, avea să se inverseze. Însă asta nu poate dura, simţim cu toţii că forţa creatoare a muşchilor, raţiunea şi spiritul amiciţiei vor triumfa. Iar această victorie va fi realizată, neîndoielnic, şi prin sport. Pentru că, dacă aţi observat cu atenţie, sub streaşina înverzită a stadioanelor, la adăpostul cupelor în care este aprinsă flacăra sacră a Olimpiadelor sau Universiadelor, dintotdeauna şi-au făcut cuibul porumbeii. Am uneori convingerea că sportul modern, cu uriaşele sale descătuşări de energie, cu emoţiile milioanelor de oameni, constituie o sublimată satisfacere a mîndriei, atît a oamenilor individuali, cît şi a naţiunilor. Există în noi atavismele unor orgolii pe care odinioară le împlineam prin lupte barbare, prin turniruri sau războaie inutile. Iată că, astăzi, acest lucru se poate face, fără vărsări de sînge şi cu cîştiguri morale infinite, şi prin întreceri sportive… Deşi, dacă stau să mă gîndesc, uneori mai înving chiar atavismele despre care vorbeam – e cazul atîtor conflicte pe terenurile de sport sau între suporterii din tribune, care au culminat chiar cu tristul război al fotbalului, dintre Honduras şi Salvador. Dar, mă rog, excepţia confirmă (şi avertizează!) regula.

Aceste rînduri sînt scrise, îmi place să cred, de un tînăr pe care gazetăria l-a furat sportului şi care păstrează, întipărite adînc, amintiri fără egal din viaţa sportivă. Am practicat aproape toate sporturile, posibile şi imposibile, atît ca băiat sărac al unui cartier muncitoresc din Bucureşti, cît şi ca sportiv de performanţă, ca aruncător de suliţă. Iar una dintre aceste amintiri, care trădează mai curînd dispoziţia ludică ce stă la baza oricărei activităţi sportive, este o superbă bătaie cu… bulgări de zăpadă, petrecută în urmă cu două veri în Innsbruckul străjuit de Alpii violacei, încleştare fantezistă şi plină de bună-

dispoziţie, la care au participat sute de colegi de-ai mei de la Universitatea din Viena, sosiţi de pe toate meridianele lumii. Jucîndu-ne chiar, noi făceam de fapt politică, dar o politică a tinereţii veşnice şi a prieteniei, a surclasării războaielor adevărate de către bătăliile feerice cu zăpadă sau flori. Îmi amintesc, cu plăcere, că în tabăra mea trecuseră studenţi din Beijing, Santo Domingo, Kuala Lumpur, Cracovia, Berna, Lisabona, Belgrad, Madrid, iar de cealaltă, prietenii noştri sovietici, pakistanezi, bulgari, africani, turci… Repet, era o politică a păcii, la care

s-au alăturat spontan, într-o emoţionantă diplomaţie juvenilă, tineri de rasă albă, neagră şi galbenă, pe deplin conştienţi că, nu peste multă vreme, destinul Planetei va sta pe umerii lor. Rezultatul? O masă ca-n poveşti la unul dintre castelele tiroleze, rîsete şi muzică, fotografii şi schimburi de adrese. Sînt cîteva dintre motivele pentru care salut din toată inima desfăşurarea la Bucureşti, în aceste frumoase zile de vară românească, a celei de-a Xl-a ediţii a Jocurilor Mondiale Universitare.

CORNELIU VADIM TUDOR

(Text reprodus din volumul „Idealuri“, apărut la Editura Eminescu în 1983)

COMENTARII DE LA CITITORI