RĂSTIGNIREA LUI HOREA (2)

in Editorial

O înlănţuire captivantă a episoadelor, tablouri ale incendiilor şi răfuielilor tipice oricărei ridicări ţărăneşti din lume, redate în culori vii, presărate pe alocuri cu o anecdotică tristă, răzbate apoi o uşoară undă de compasiune a savantului, care ştie dinainte deznodămîntul, faţă de aceşti dezmoşteniţi sublimi în naivitatea cu care se credeau apăraţi de imperiali. În credinţa lui nestrămutată faţă de frumuseţea naraţiunii istorice (în care aveau să exceleze ulterior un Iorga, un Pârvan), cronicarul reproduce jurămîntul prestat de românii răsculaţi la 1765 şi, deşi el nu are o legătură directă cu evenimentele propriu-zise din 1784, consider că este grăitor pentru starea de spirit din Ardealul acelui veac şi, cu siguranţă, a fost cunoscut şi de Horea. Textul, tradus din latina oficială (manuscrisul se află la Biblioteca Bathyaneum din Alba Iulia) este de o frumuseţe remarcabilă, înmănunchind parcă ceva din credinţele primitive în apocalipsă, într-un limbaj arhaic, care te duce cu gîndul la manuscrisele măhăcene sau la Palia de la Orăştie: „Noi, sub cerul senin, unde ca în tot locul domneşte puterea lui Dumnezeu, în tunete, în fulgere, în ploaie, în nea şi în grindină, jurăm pe Dumnezeu cel în trei feţe, prea sfînt, prea drept şi atotputernic, pe Tatăl, Fiul şi pe Spiritul sfînt, pe Sfînta Treime, una şi nedespărţită, pe Maica lui Isus Christos, pe toţi sfinţii şi pe toată ceata sfîntă cerească, jurăm că pînă va mai fi în noi o picătură de sînge, noi nu ne vom abate prin nici o rugăciune, prin nici un sfat sau ameninţare de la cele ce am hotărît, nici nu vom trăda pe vreunul din răsculaţi şi nici nu vom suferi să se facă cea mai mică vătămare vreunuia dintre noi, ci vom privi cu ochi nepăsători şi mai bine vom muri şi pieri cu toţii împreună ca adevăraţi cruciaţi“.
„Dacă vreunul din noi va călca jurămîntul acesta, să fie lipsit pentru totdeauna de scumpul sînge al fiului lui Dumnezeu, ca şi cum pentru el Christos niciodată nu ar fi suferit, iar lepra, ameţeala, abcesele, piatra şi toate durerile închipuite ale boalelor să-l cuprindă deodată, copiii şi nepoţii să-l blesteme totdeauna, munţii şi rîpele să-l acopere, amintirea lui să piară şi să fie blăstămat, el să fie lipsit de toate bunătăţile de veci şi niciodată să nu vadă raiul ceresc, sufletul lui să fie chinuit de toată Gheena şi puterea ceriului şi a pămîntului să-l stingă şi nimicească“. Cîtă durere de veacuri s-a strîns în inimile acestor nefericiţi, încît au avut o atît de crîncenă răbufnire! Întregul spirit rechizitor şi vaticinar „Îndrăgi-i-ar ciorile/ şi spînzurătorile!” nu este decît un ecou întîrziat al unor suferinţe cu strigări nelămurite în sîngele tuturor românilor. De asemenea, Goga şi Arghezi pot fi regăsiţi în acest text, ce poate fi socotit un psalm-blestem, curat ca un lacrimarium. Dar Densuşianu nu este numai un martor obiectiv al viforoaselor întîmplări, el lasă uneori condeiul istoric deoparte şi prinde în mîini cavalul înlăcrimat al păstorului care şi-a văzut stîna prădată de lupi şi năruită în cenuşă de lotrii munţilor.
Iar atunci, efectele sînt pe măsura tragismului, profilîndu-se în nemiloase judecăţi ale tentativelor de exterminare şi deznaţionalizare: „Ţăranul român asuprit, despuiat şi torturat sute de ani, el, care văzuse distrusă întreaga lui individualitate politică, libertatea lui nimicită, proprietatea lui luată, religiunea lui declarată idolatră, numele lui de român egal cu numele de sclav, el, care nu mai avea nici un tribunal la care să se poată plînge, se constitui acum singur în tribunal şi singur îşi făcea dreptate.
Pedepsele de moarte, care loviseră aşa de mult şi aşa de greu pe ţăranul român, se întorceau la anul 1784 asupra nobilimii ungureşti. Era o tragică răzbunare a trecutului. Violenţa cu care se executa această revoluţiune este numai o probă despre nedreptatea, mai mult, despre batjocura ce se făcuse cu poporul român seculi întregi“.
Represiunea mişcării a întrecut însă cu mult aşa-zisele păcate ale ţăranilor, ea fiind de o cruzime inimaginabilă. De la zecile de prizonieri omorîţi cu paloşul la Deva din ordinul vicecomitelui Ion Zejk (care, după patru zile de teroare, a murit el însuşi, poate de fierea rea care îi fierbea în suflet) şi pînă la martirajul lui Horea, întreg Ardealul a fost o baie de sînge, cum probabil nu se văzuse nici pe vremea marii invaziuni tătare. Cu un pătrunzător simţ al raporturilor de drept şi de forţă, Densuşianu incriminează acea bandă de venetici care ajunseseră după cîteva veacuri de jaf şi crimă unii dintre cei mai bogaţi potentaţi ai Europei, cu iluzii ridicole de nobilitate: „Şi cine era nobilimea aceasta? Un popor? O naţiune? Nu. O mînă mică de oameni, 46 mii de indivizi, care nu formau nici chiar populaţiunea unui district, oameni răzleţiţi prin toată ţara, fără teritoriu etnic, fără limbă vie în comitate, o clasă care sub titlul fictiv de naţiune domni seculi întregi asupra acestei nefericite ţări şi care acum cu ţeapă şi cu roata voia să prelungească şi mai departe exploatarea materială şi domnia politică asupra unui popor întreg. Nobilimea transilvană nu cugeta că ţeapa şi roata nu pot niciodată să omoare o naţiune, că un popor care a trecut prin atîtea calamităţi, cum a trecut poporul român, nu poate să moară decît prin el însuşi“. Profetică viziune, care anticipează în mod uluitor însăşi concepţia noastră de astăzi.
Aceasta este, în linii mari, „Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria” de Nicolae Densuşianu. Actualitatea cărţii este nestinsă, după un veac de la apariţia ei, şi reclamă o retipărire integrală şi cît mai grabnică. Ar fi un act de cultură, dar şi de veneraţie pe care generaţia noastră o datorează acestui deschizător de drumuri. Şi nu mă îndoiesc că în climatul actual acest act va fi posibil. Pentru că Horea al său este cel mai veridic şi cel mai frumos din cîţi au fost plăsmuiţi în cultura noastră. Şi multă dreptate avea Iorga atunci cînd, la 3 aprilie 1911, în seria sa de „Oameni cari au fost“, depunea o garoafă de recunoştinţă pe mormîntul proaspăt al cărturarului: „Trăia în acest bătrîn coborîtor de nemeşi din jurul ruinelor Ulpiei-Traiana nu mîndria Romană, cum i-ar fi plăcut lui, ci o neînvinsă încăpăţînare Dacă. Şi mai trăia ceva: conştiinţa tuturor suferinţilor îndurate de ai noştri acolo, de la cel dintîi apărător al ţărînii ardelene căzut înaintea călăreţilor maghiari ai năvălirii, pînă la moartea silnică a tatălui său, în zilele cumplite ale revoluţiei de la 1848. Acest om părea, cu statura lui înaltă, cu aspra lui privire, cu bătrîneţea lui dîrză, cu vorba-i puternică şi sila de lume, icoana însăşi a nenorocului nostru care nu se dă, a înfrîngerii noastre care în tăcere găteşte după cea din urmă luptă pierdută, clipa celei mai apropiate răzbunări“. Am să mă refer acum direct la martiriul lui Horea. După cum se ştie, în ziua de 1 ianuarie 1785, Horea şi Cloşca au fost trimişi la Alba Iulia pentru aşa-zişul lor proces, fiind escortaţi de 70 de grăniceri. Umilinţele îndurate de ei au fost mari şi acoperă de ruşine atît curtea imperială de la Viena, cît şi întreaga nobilime transilvană, condusă de guvernatorul provinciei, baronul Samuel Bruckenthal. Pe drum, aşa după cum scria un ziar al epocii, soldaţii au pus pe capul lui Horea, în batjocură, o coroană de nuiele în forma unei roate, strigînd: „Aşa-i trebuie regelui!“. La Alba Iulia cei doi martiri au fost ţinuţi sub pază severă tot timpul procesului, care a durat aproape patru săptămîni. Ulterior, în aceeaşi închisoare a cetăţii, într-o încăpere separată, a fost adus şi Crişan, prins mai tîrziu. Horea a fost audiat de 6 ori, nobilii punîndu-i nu mai puţin de 118 întrebări. Atît Horea, cît şi Cloşca n-au recunoscut nici una dintre acuzaţiile care li se aduceau. Încă de
atunci, legendele poporului erau în floare, doi ţărani din satele Mihalţ şi Ţărmure relatînd tuturor că l-au văzut pe Horea în închisoare şi că acesta le-ar fi spus: „Nu vă temeţi, copiii mei, eu am să fiu încă Domnul vostru. Craiul vostru încă trăieşte!“. Începînd cu ziua de 5 februarie, Horea şi Cloşca, însoţiţi de o escortă, au fost scoşi din Cetate, din ordinul împăratului Iosif al II-lea, şi duşi, spre înfricoşarea mulţimilor, prin aşezările Vinţul de Jos, Şibotu, Binţinţ, Orăştie, Deva, Şoimuş, Bobîlna, Geoagiu, Inuri şi Vurpăr. La 26 februarie s-a dat sentinţa, care constituie peste veacuri un zguduitor act de acuzare a Casei habsburgice, a tuturor călăilor ce şi-au pătat mîinile cu sîngele nevinovat al eroilor români. Hotărîrea, survenită în urma unui simulacru de proces, cu acordul lui Iosif al II-lea, suna astfel: „Să li se frîngă cu roata toate membrele corpului, începînd de jos, în sus, anume mai întîi lui Ion Cloşca, apoi lui Horea, numit almintrelea şi Ursu Nicola, şi în modul acesta să fie trecuţi de la viaţă la moarte, iar corpurile lor să se despice şi taie în 4 bucăţi, capul şi părţile corpului să se pună pe roate pe lîngă diferite drumuri, şi anume în comunele revoltate, iar măruntaiele şi inimile lor să se îngroape aici, la locul supliciului”. Cu puţin timp în urmă fusese dată şi sentinţa de profanare a trupului neînsufleţit al lui Crişan, care s-a sinucis în închisoare, şi pe care, după cum se vede, autorităţile criminale nu-l iertau nici mort. Citind astăzi despre toate aceste cruzimi, omul modern se întreabă pe bună dreptate: cum de a fost posibil? Să nu uităm că ordinele veneau din Viena, unde în acea vreme străluceau steaua lui Haydn şi aceea a lui Mozart; era Viena operei şi a pinacotecilor de valoare, era oraşul în care apunea geniul bătrînului Gluck şi răsărea soarele tînărului Beethoven… Şi cu toate acestea, acolo, sus, în zonele ameţitoare ale puterii absolute şi jafului imperial, sub masca despotismului luminat, se ascundeau cele mai bestiale forme de exterminare în masă a românilor obidiţi, de suprimare a tribunilor celei mai numeroase, mai vechi şi mai îndreptăţite naţiuni din Transilvania.
Locul osîndei a fost hotărît în afara cetăţii, pe Dealul numit „La furci”, întrucît aici se ridicau de veacuri furcile şi spînzurătorile ţăranilor. A fost înjghebată de către autorităţi o estradă de lemn, de fapt un eşafod în toată legea, spre care au fost mînaţi Horea şi Cloşca, legaţi în lanţuri, în zorii zilei de 28 februarie. Ceea ce în ochii imperialilor şi ai grofilor trebuia să fie „o sărbătoare princiară”, după o expresie de tristă celebritate, a devenit în realitate un spectacol înfiorător, care ne revoltă şi astăzi prin cruzimea sa. Peste 6.000 de oameni au fost adunaţi, prin ordine şi strigări la răspîntii, pentru a asista la supliciu. Din aceştia 2.500 de ţărani, proveniţi din 419 comune, au fost aduşi la Alba Iulia sub pretextul mincinos că li se va comunica o patentă imperială privitoare la iobăgie. Călăul se numea Grancsa Rakoczy. Întîi a fost sacrificat Cloşca, primind, timp de o oră, vreo 20 de lovituri cu roata. Apoi a venit rîndul lui Horea, despre eroismul şi curajul căruia legendele Ardealului vorbesc cu veneraţie. Pînă astăzi mai circulă astfel de legende, adevărate în fond, culese recent de către Florian Dudaş şi reunite în lucrarea sa „Răscoala lui Horea în tradiţia poporului”. Reproduc o astfel de credinţă, transmisă pe cale orală, din generaţie în generaţie: „Pe Horea la Cetatea Albei l-or tras pe roată şi au spus nemeşii: «Te doare?» L-au frînt şi i-au rupt degetele de la o mînă şi-i ziceau: «Te doare?» El răspundea: «Nu mă doare, că-i pentru dreptate!» Îl întrebau: «Nu ţi-i frică de moarte, Horea? Spune adevărul, nu te îndîrji aşa!» «Mi-ţi frînge, răspundea Horea, ce-i un om în faţa voastră! Dar nu uitaţi că nu mi-i frică, eu îs român şi am vrut dreptate şi libertate pentru popor în ţara românească!» Chiar într-un ziar nobiliar, în „Magyar Hirmondo”, se scria pe atunci, cu onestitate, că „Horea merse fără nici o schimbare, cu inima îndrăzneaţă, la locul destinat pentru ora cea amară a vieţii sale”.
Şi tot Nicolae Densuşianu rezumă în chip magistral acea nefastă zi de 28 februarie, care a pecetluit chipul lui Horea în eternitatea fiinţei româneşti: „Asupra lui erau ţintiţi la 1784 ochii tuturor ţăranilor. Căzut în planurile sale, părăsit de împăratul Iosif, stima lui publică nu încetă. În lanţuri, în nefericire, el a fost iubit de popor. Cu o fermitate antică, el nu ceru graţia împăratului, nu tremură dinaintea ororilor supliciului, din contră, cu acelaşi nobil devotament precum luptase în viaţă, cu aceeaşi convingere puternică de sfinţenia cauzei, el merse pe Golgota despotismului şi a făcut ca şi în ultimele sale momente să fie admirat de adversari”.
Amintirea lui Horea şi a fraţilor lui de luptă şi suferinţă este sfîntă. Făptuirea sa de epopee, bravura extraordinară şi stoicismul înţelept cu care a dat piept cu destinul, pilda maiestuoasă a nestrămutatei sale credinţe în triumful dreptăţilor româneşti – toate acestea au fost luceferi călăuzitori pentru generaţiile care au urmat – la 1821, 1848, 1877 şi 1918. Pentru mulţi locuitori ai satelor din Ardeal el este o poveste vie, cu rădăcini seculare precum gorunul său, iar pe locul martirajului, după cum spune tradiţia, „nu se ridică acolo sălaş şi nu se seamănă sămănătură, că-i sînge vărsat de Horea”. Sau, cum frumos zic cîntecele populare păstrate ca o lumină în inimile românilor: „Horea stă pe vîrf de deal/ Domnii fug toţi din Ardeal/ Horea stă pe vîrf de munţi/ Domnii fug cum pot desculţi/ Horea luptă voiniceşte/ Tirania greu plăteşte/ Horea pe popor îl strînge/ Nobilimea amar plînge/ Că el este crai stăpîn/ Şi e general român/ Sub stejar, la rădăcină/ Pusu-ne-a Horea lumină!“.

Sfîrşit
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 1 martie 1991; articolul a fost publicat în volumul „Mîndria de a fi român”, apărut în 1986)

COMENTARII DE LA CITITORI