Ravagiile sifilisului politic (1)

in Editorial

Sifilisul politic – iată o sintagmă inexistentă pînă acum în istoria umanităţii. Nu-i nimic, o lansăm şi o brevetăm noi. Pentru că ceea ce se petrece acum în România nu poate fi explicat în termeni normali, ci numai raportat la boală. La o boală pe cît de grea, pe atît de ruşinoasă. Din păcate, o mare parte de vină o are presa. Prin mijlocirea unor publicaţii aservite clar unor interese străine, este difuzată în atmosfera acestei ţări o gamă inepuizabilă de otrăvuri! Ce Hiroşima şi Cernobîl? Ce Copşa Mică şi Năvodari? Toate exploziile nucleare ori sursele de poluare, mai mari sau mai mici, nu au infectat sufletele oamenilor aşa cum o face presa română azi. Se va spune că şi noi, „România Mare”, contribuim la această stare cumplit de tensionată. Nu avem ce răspunde la o asemenea acuzaţie – vă vom trimite numai la colecţiile publicaţiilor, apărute între 22 decembrie 1989 şi 8 iunie 1990, interval de peste 6 luni în care noi nu am publicat un rînd în România, iar revista noastră nu se născuse. Tot ghemul de probleme nevralgice, de injurii, calomnii, intrigi, minciuni şi instigări asasine se află acolo, intact. Adică în „România liberă”, „Dreptatea”, „22”, „România literară”, „Baricada”, „Expres” şi încă vreo cîteva zeci de publicaţii imunde din provincie. Au uitat oare ce-au scris, cum au pus oamenii la zid. cum au izbit ţara asta paşnică cu un pumn în piept, pentru o intimidare totală şi definitivă? Dacă ei au uitat, noi n-am uitat. Faptul că „România Mare” a apărut în 8 iunie 1990 şi, după cîteva săptămîni de bună-cuviinţă din partea noastră, am fost nevoiţi să răspundem valului de atacuri murdare – intră în regulile jocului. Inamicii care ne-au vrut moartea şi care au incitat lumea împotriva noastră şi a altor artişti cred că ştiau la ce se pot aştepta. Ei au început-o, ei ne-au provocat tot timpul. Oh, şi de-ar fi fost numai atît, de-am fi avut de-a face numai cu chestiuni polemice, cu orgolii personale, sau cu adversităţi care să se limiteze doar la nivelul vorbelor! Numai că această parte agresivă a presei a atentat şi atentează la valorile fundamentale ale Patriei, a publicat şi publică materiale de o mare gravitate, unde se bagatelizează problema spinoasă a Ardealului, unde este atacată Armata, unde sînt batjocorite, într-un fel sau altul, idealurile sacre de Independentă şi Suveranitate! Ori aşa ceva nu poate fi tolerat la nesfîrşit.
Din păcate, aici, în geamlîcul Balcanilor, presa a avut în mai multe rînduri un rol nefast. Am dinainte discursul rostit de Nicolae Iorga în sesiunea parlamentară din vara anului 1920.
Ce zicea marele dascăl? Citiţi şi vă cruciţi, seamănă ca două picături de apă: „Tocmai acum presa română a contribuit esenţial să înduşmănească oamenii, să facă a se urî oameni care se duşmăneau şi fără de aceasta, şi nu mai trebuia să vină şi presa ca să toarne un pic de otravă pentru a face irespirabil aerul din viaţa noastră politică”. Totul e perfect valabil şi acum, la mai bine de 70 de ani distanţă. Deşi acum e cu mult mai grav: dacă atunci de-abia se săvîrşise înfăptuirea României Mari, acum nu numai că nu avem încă hotarele întregi, dar unii vor să le piardă şi pe-astea! „Se risipeşte Ţara”, zicea cronicarul. Dar oare se risipeşte cu adevărat, este posibil aşa ceva? Cei mulţi şi simpli, cei care fac istoria neamului de mii de ani, au fost întrebaţi ce părere au?
Dar, să nu teoretizăm prea mult. Acest articol mi-a fost prilejuit de cîteva contribuţii de seamă ale unor „ziarişti” la degradarea şi mai cumplită a sănătăţii noastre civice, a imaginii României în lume. Voi începe cu o chestiune în aparenţă măruntă. În publicaţia „Expres”, care aparţine în totalitate cuibului de vipere numit „Europa liberă”, un anume G. Pruteanu înjură ca la şatră, de mai bine de un an, tot ce-i iese în cale. Pînă acum, nu l-am învrednicit nici măcar cu o notiţă, e prea mic pentru lupta asta. N-a auzit de el nici măcar nevastă-sa, aşa că de ce să aruncăm noi la porci mărgăritarul vreunei vorbe de spirit? De ce să irosim noi o vorbă de duh pe care animalul să o schimbe în duhoare?
Iată însă că în ultimul număr al revistei d-lui Hîrciog (de meserie tehnoredactor, devenit milionar peste noapte datorită unei moşteniri primite de la Londra ionraţistă!), s-a depăşit măsura cu mult peste limita admisă. Netrebnicul ăsta de Pruteanu scrie următoarea frază: „Istoria ne arată că, din păcate, poţi fi lichea şi totuşi să ai talent“. Iar printre lichele îl trece şi pe… Octavian Goga!
E normal aşa ceva? Şi mă rog, de ce ar fi fost „poetul pătimirii noastre” lichea? Pentru că a zăcut prin puşcăriile ungureşti? Pentru că a scris cele mai frumoase reportaje de front din Războiul pentru întregirea Neamului, îmbărbătînd cu poemele şi articolele sale milioane şi milioane de români? Aşadar, în România de azi orice vierme de gunoi, orice loază, orice neterminat îl poate batjocori pe Octavian Goga, pe care G. Călinescu îl numea: „Poet Naţional, ca şi Eminescu”! Iar tipografii, amărîţi şi flămînzi, pot culege orice infamie pentru un ban! Nu este întîmplător că în aceeaşi gazetă antiromânească au apărut anul trecut afirmaţiile reprobabile, conform cărora poporul român s-a format din drojdia armatei romane, că a trăit 2.000 de ani de subistorie şi că a fost un laş şi un ticălos! Asta e publicaţia cozilor de topor Hîrciog, Nistorescu şi Cristoiu! Mai nou, acest tălîmb pe nume Nistorescu se află în America, pentru a-şi încasa „tăieţeii” probabil şi pentru a primi noi sarcini.
Articole incitatoare, de o mare periculozitate, apar cu nemiluita în revista „22”, mult iubită de Pleşu, Sörös şi ceilalţi elitişti străini de acest neam. Un anume Dan Pavel scrie că a vorbit el cu ardelenii, după care a tras concluzia stupefiantă „că sînt atît de obosiţi şi de neputincioşi în faţa puterii nomenclaturiste-securiste încît ar prefera să trăiască cu Ardealul cu tot în Ungaria” (?!). În aceeaşi revistă se mai scrie întunecata frază: „Şi că ungurii, la fel cum au făcut-o şi în 1956, îi vor agăţa pe comunişti, pe poliţişti şi pe securişti (din Ardeal – n.r.) în cîrligele abatoarelor”. Întîmplarea face ca acest Dan Pavel să fie fiul tovarăşei Zoe Pavel, actualul decan de origine evreiască al Facultăţii de Istorie din Capitală, care a instaurat în acest lăcaş un regim de teroare împotriva dascălilor români, aşa cum ar vrea să facă bivolul de fiu-său în Ardeal. Mergînd mai departe, pe linia aceloraşi instigări la omor, să amintim de „Soluţia finală” pe care un membru al „Societăţii Timişoara” o invoca în faţa unui ziarist polonez: românii nu se vor vindeca de „naţionalism” decît dacă vor fi trecuţi prin foc şi sabie, întîi toţi copiii în vîrstă de 4 ani, apoi să se aştepte 20 de ani şi toată generaţia să fie măcelărită. Încercările lui George Şerban de a arăta că nu s-au rostit aceste vorbe sînt ridicole.
Să trecem la „România literară”, unde sifilisul politic este în plină ebuliţie, cu toate simptomele de rigoare: greaţă, vome, furuncule pe mîini şi pe picioare, pandalii şi ruperi de lanţ. Întors tot din America (se putea altfel?) directorul Nicolae Manolescu a schimbat revista într-o gazetă de perete a Alianţei Civice şi a Monarhiei – şi se mai miră că n-o mai cumpără nimeni! Ultima perlă de sticlă chioară pe care a prins-o N. Manolescu în coroana gîngavului rege se numeşte… Dan Deşliu! Da, aţi citit bine, fostul stalinist, stahanovist şi kaghebist scrie de zor la publicaţiile monarhiste. Acum, explicaţii obiective ar fi. Haideţi să schimbăm puţin registrul, că prea ne-am întristat, şi să vedem cum devine cazul comic al acestui năpîrstoc care nu se lasă pînă n-o mai ia pe cocoaşă de cîteva milioane de ori. Se zice că prin anii ’20, fostul seminarist Iosif Vissarionovici Stalin s-a rătăcit pe undeva, prin munţii Gruziei natale. Căutat şi de tovarăşii săi de luptă, dar şi de pîlcurile de alb-gardişti care încă mai supravieţuiau prin vasta temniţă a popoarelor, tînărul Djugaşvili nu putea fi găsit cu nici un chip. Se lăsa seara. Ştiţi cum e seara în Gruzia, îţi bagi degetele în ochi, beznă mare, dar şi un frig pătrunzător. Norocul însă nu l-a părăsit pe junele Iosif, care a căzut într-o groapă. Iar groapa se afla chiar lîngă o stînă. Aici cuvine-se a spune că primarul Gruziei era unul, Oproiuşvili, care cultiva cu voioşie numai hîrtoape şi cratere, ca în Bucureştii noştri iubiţi.
Bietul Stalin a îndurat ca bogomilism această situaţie, cîntînd Imnul Armatei Roşii compus de Troţki şi intitulat „A căzut mireasa-n beci“. Auzind gemetele sale surde, dar şi versurile revoluţionare pe care le intona cu oarecare însufleţire, o capră
s-a apropiat de marginea gropii. Aici a avut loc un schimb de licăriri din ochi. Stalin a crezut că are de-a face cu o tînără druşcă de la Komsomol, capra a crezut la rîndul ei că e vorba de un ţap bătrîn, aşa că, fără prea multă vorbă, în acele condiţii precare şi confuze, s-a înfiripat o idilă între ei. Aşa că au rămas în groapă timp de vreo două luni. Iar la soroc s-a născut Dan Deşliu. Fireşte, a fost chemat de urgenţă marele Miciurin, ca să constate această împerechere miraculoasă. Normal că nu s-a făcut prea multă vîlvă, aşa era pe atunci în U.R.S.S., iar steaua lui Stalin era în ascensiune. Numai Lenin
s-a încumetat să-i spună discipolului său, la o beţie prelungită: „Bine, măi, tovarăşe Stalin, nu zice nimeni că te-ai încurcat cu o capră, asta-i situaţia, n-aveai loc de întors. Dar tocmai cu urîta aia ţi-ai găsit?” Spiritele s-au liniştit însă cînd marelui dascăl al popoarelor i-a fost adus pe braţe rodul dragostei dintre Stalin şi căpriţă: acel bebeluş botezat Dan, care behăia şi ţopăia prin Sala Sf. Gheorghe a Kremlinului în legea lui, amuzîndu-l nespus pe Lenin, care i-a băgat atunci în botic două coacăze şi-o grenadă. Anii au trecut, Dan Deşliu
s-a făcut poet şi în scurt timp a descoperit de unul singur un perpetuum-mobile: adică a scris sute de balade din care reieşea că la fereastra „tătucului Stalin” (vedeţi, ce v-am spus eu? e tătucul lui!) lumina arde fără întrerupere, zi şi noapte, pentru că genialul conducător al noroadelor lucrează spre binele omenirii. Pentru acest perpetuum-mobile, care rezolva definitiv planul GOELRO al lui Lenin, dar şi întreaga problemă energetică a lumii, berbecuţul a luat Premiul de Stat şi i s-a încredinţat marea onoare de a scrie versurile Imnului de Stat al R.P.R. Între două imnuri bolşevice, îşi mai făcea timp să mai bage şi un coleg la pîrnaie, în buna tradiţie a „tătucului”.

(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR
(Text reprodus din revista „România Mare“, nr. din 14 iunie 1991)

COMENTARII DE LA CITITORI