Război corupţiei – noi afaceri de miliarde ale bandei Băsescu-Roman (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Stimaţi colegi, vă anunţ pe această cale că, începînd de astăzi, 7 decembrie 1992, am declarat un război pe viaţă şi pe moarte împotriva corupţiei. Şi asta pentru că doresc să se mai salveze ce se mai poate salva din România, din speranţele înşelate ale milioanelor de oameni simpli ai acestei Ţări, care înţeleg îmbogăţirea prin muncă cinstită, dar în ruptul capului nu vor înţelege jaful, ruinarea deliberată a economiei, sfidarea sărăciei lor de către unii înalţi demnitari sau funcţionari publici. În măsura în care unii dintre dvs. nu şi-au dat încă seama, vă anunţ eu, direct de la sursă, în urma contactelor pe care, ca şef de revistă, le am cu mii şi mii de oameni pe lună: avertizez pe toată lumea că stăm pe o bombă, populaţia fierbe şi, dacă nu vom da nişte exemple publice de pedepsire exemplară a corupţiei, reacţia oamenilor poate fi pustiitoare şi, desigur, justificată. Cine crede că într-un stat de drept nu se pot naşte revoluţii noi se înşală amarnic; la urma urmei, – revoltele populare generează ,,dreptul”, aşa cum s-a întîmplat şi în decembrie 1989. Afirm toate acestea cu durere în suflet, pentru că recunosc neputinţa strigătoare la cer a Parlamentului României. Nu făceam parte încă din acest înalt for şi priveam cu uimire la televizor, cum domnii Theodor Stolojan şi Mihai Popa Cherecheanu călcau în picioare Raportul Comisiei Senatoriale, care identificase o serie de ilegalităţi grave comise de cele două guvernări Petre Roman.

Pe dl. Stolojan l-am înţeles, într-o oarecare măsură, datorită apartenenţei sale la „echipa Roman” – dar procurorul general ce interese o fi avut ca să muşamalizeze aceste matrapazlîcuri? Ţara se duce zi de zi de rîpă, vin nişte parlamentari serioşi şi incriminează cîteva cauze, dar Procuratura Generală se ocupă de recursurile extraordinare ale unor femeiuşti dubioase – gen Constanţa Robu – minţind apoi o Ţară întreagă că nu există dovezi de fraudă sau de corupţie. Cît crede dl. Popa Cherecheanu că va mai dura logodna asta a Procuraturii Generale cu batjocura, cu spiritul boem, cu trădarea intereselor naţionale?!

Onoraţi colegi, vin astăzi dinaintea dvs. cu noi elemente, care confirmă întru totul justeţea acelui Raport prezentat de senatorul Dragoş Luchian. Şi vă rog să vă faceţi puţin timp spre a mă asculta, întrucît situaţia e de o mare gravitate, evidenţa corupţiei este limpede ca lumina zilei şi, vorba unui principiu de drept, a tăcea înseamnă a consimţi. Or, eu cred că dvs. n-aveţi nici un motiv să consimţiţi la fărădelegi, aşa după cum nici sutele de mii de oameni care v-au trimis aici nu vor consimţi, dimpotrivă, aşteaptă să pornim cu toţii o cruciadă împotriva tîlhăriilor.

Este vorba despre afacerea încheiată la 30 noiembrie 1990 de Societatea Naţională a Căilor Ferate Române şi firmele ,,Wagonnbau-Bautzen” şi „Wagonnbau Görlitz” din fosta Republică Democrată Germană. Acel acord prevedea importarea de către partea română a 115 vagoane de pasageri. Promotorii afacerii au fost domnii Traian Băsescu, ministrul Transporturilor, şi Aurel Dumitrescu, preşedinte al S.N.C.F.R. Raportul înaintat de aceştia Guvernului României argumenta că avem nevoie de aceste vagoane, întrucît vagoanele existente nu mai corespund normelor de viteză (cel puţin 160 km pe oră) stabilite de Uniunea Internaţională a Căilor Ferate. Cu totul şi cu totul „întîmplător” – ce coincidenţă stranie – în Mersurile de tren pe anul 1991 ale căilor ferate maghiare, austriece şi germane nu au mai apărut vagoanele româneşti, acreditîndu-se astfel ideea că aceste vagoane nu vor mai fi primite pe teritoriile respective şi sugerîndu-se o stare de urgenţă pentru efectuarea importului respectiv. Ca dovadă că a fost vorba de o dezinformare, vagoanele româneşti au circulat bine-mersi prin Europa atît în 1991, cît şi în 1992. Preşedintele de atunci al Societăţii Naţionale C.F.R., inginer Teodor Groza, a simţit caracterul necurat al afacerii şi s-a opus, pe următoarele considerente:

1) Cele două fabrici germane se aflau atunci în stare de faliment – de la care le-am salvat noi, românii – iar produsele lor nu corespund calitativ;

2) Normele Uniunii Internaţionale a Căilor Ferate prevăd o viteză minimă de 160 km pe oră, în timp ce toate cele 115 vagoane redegiste dezvoltă o viteză maximă de 160 km pe oră, deci sînt la limita cea mai de jos;

3) Conştienţi de calitatea depăşită a acestor vagoane, chiar nemţii au început să importe din Franţa boghiuri şi alte repere, net superioare celor produse de ei;

4) Singura autoritate legală care putea să avizeze acest import era Institutul de Cercetări şi Proiectări Tehnologice, dar domnii Băsescu şi Dumitrescu au sfidat opinia specialiştilor de aici;

5) În fine, valoarea importului era uriaşă, de 150 de milioane de mărci vest-germane, ceea ce a produs o vie nemulţumire în rîndul ceferiştilor.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(7 decembrie 1992, plenul Senatului României)

 

De ce inspir atîta teamă

COMENTARII DE LA CITITORI