Război pe Twitter

in Polemici, controverse

Voci autorizate sau doar trompete ne irită auzul sau vederea, în funcţie de sursă, cu dezgroparea tomahawk-ului războiului de către Trump, de inundare a canalelor de lansare a torpilelor mediatice de către „doamna de mucava” a Angliei, ca să nu mai zicem de pregătirea pentru predarea necondiţionată a lui Tony Blair de Normandia, zis şi Macron, preşedintele-manager general al Franţei. Ei au dovezi, ei au mereu dreptate, ei au submarine, portavioane, avioane şi rachete inteligente cît cuprinde. Dacă e să facem o minimă comparaţie, cred că  rachetele lor sînt mult mai inteligente decît ei, raportat la adevăr şi la bun-simţ.

În mod sigur, absolut şi indubitabil, preşedintele ales al Rusiei, Vladimir Putin, nu se aştepta la o asemenea reacţie isterică a Occidentului, în ziua de Mărţişor, 1 martie 2018, cînd anunţa noutăţile din panoplia cu arme a Mamei Rusia. În mod sigur, atunci cînd a spus că „e timpul ca Rusia să fie ascultată de către partenerii occientali”, se aştepta, poate, la un telefon, un fax, un mail poate. Dar nu la un potenţial război! Sigur îşi dorea să bea o bere cu cei care îi tot îngrădesc libertatea de mişcare şi economia, nicidecum acuze chimice nedovedite. Acum cred că regretă.

Ne aflăm, aşadar, în faţa unui potenţial război. Poate chiar mondial, şi nuclear pe deasupra. În Siria, Assad, aflat la final de luptă cu teroriştii, pe ultima sută de metri, s-a gîndit el aşa, ca un şmeker ce este, că de ce să nu dea cu ceva gaze în copiii nevinovaţi din Douma, doar ca să se distreze? De ce să nu mă bombadeze SUA pînă cînd cad ucis de propriul popor, precum Gaddafi?, s-o fi gîndit Assad, în timp ce privea ,,Armă Mortală – V” la TV, film în care preşedintele american declanşează un război după ce vede la televizor cîţiva copii spălaţi pe cap, privind întrebător spre cameră, şi nişte pachete albe aşezate pe jos, poate mult prea albe pentru zona de conflict în care erau teoretic puse, şi poate mult prea instabile pentru a fi reale. Şi cum viaţa bate de multe ori filmul, s-a trezit Assad din visare şi a constatat că Armă Mortală V nu este film, că este un caz real, că toţi cei care au finanţat terorismul în Siria acum îl reneagă, dar nici nu-l pot lăsa să trăiască, aşa că merg direct la sursă ca să-l distrugă. Nu, nu terorismul. Statul Sirian!

Probabil că în cancelariile războinice s-a anulat Planul A, cel în care Opoziţia Siriană extrem de Liberă şi finanţată cucereşte Damascul şi pune ţara la picioarele Zeului Profit, şi au trecut la Planul B, cel în care rachetele mult mai inteligente ca teroristul vor rezolva problema. Motivul? Assad îşi gazează poporul cu imagini TV şi apă distilată, că dovezi autentice, în afară de fumigenele mediatice, nu există. Dar cum Trump trăieşte pe Twitter, de ce atacul chimic nu ar fi real, dacă există doar la TV? De ce să nu moară tinerii în Douma, dacă Facebook decide că acesta este adevărul?, se întreabă, probabil, Theresa May, cum ziceam, doamna de mucava a Angliei.

Lăsînd gluma la o parte şi privind piesele care, timp de ani de zile, au fost puse pe tabla de şah, se pare că totul converge spre un război. Unul ceva mai serios decît ce am văzut noi în Libia, Irak, Afganistan şi chiar în Siria. În ultimii 25 de ani, cu atenţie şi cu acoperire mediatică bună, SUA, direct sau prin NATO, ori prin alte state-satelit, au punctat în fiecare ţară importantă cîte o bază militară. Prin Dreptul Forţei şi mulţi bani, au cumpărat cam tot ce era de cumpărat în lume, mai puţin cîteva state. Dintre ele, enumerăm doar trei: Rusia, Iran şi China. Căci pe restul, fie le au la degetul mic, fie nu prezintă interes, întrucît nu au petrol deloc. Timp de ani de zile au încercat să preia şi să cumpere guvernele acestor state, şi încă nu au reuşit. Rusia, „perla coroanei“, rîvnită de mari dictatori ai lumii în ultimii 200 de ani, încă nu a căzut în mîinile liberalismului şi încă nu a fost făcută bucăţi, precum Iugoslavia. China este dificil de cucerit mediatic, acolo lucrurile sînt clare, oblice şi mai puţin drepte. În fapt, chinezii au acei ochelari de cal: văd strict doar interesul lor, ca naţiune, şi nu-i interesează deloc ce vor face americanii, englezii sau ruşii, cîtă vreme ei îşi vor vinde tricourile Adibas în teatrele de război, sau îşi mai întemeiază cîte un cartier chinezesc în vreo ţară. Despre Iran nu sînt multe de spus. Ca urmaşi ai perşilor, iranienii se cred imbatabili şi folosesc cuvinte extrem de mari, poate mult prea mari pentru potenţialul real pe care îl au. În fapt, este de lăudat ceea ce fac iranienii, care încă se luptă cu hegemonia americană, doar că nu vor depăşi prea curînd statutul de ţintă pentru Israel. Nu au cu ce, nu au suficient spate pentru asta.

Ca să revenim la tabla de şah, SUA au deja Rusia încercuită: la vest, la est şi la sud. Sistemele antirachetă există şi, în caz de război, şansele ca o rachetă rătăcită a ruşilor să atingă teritoriul american sînt destul de mici. Mici, în condiţiile unor rachete previzibile. Rusia este mare ca suprafaţă, şi cam atît. Nu are baze prin lume, exceptînd Siria şi ceva avioane prin Belarus. Nu aş putea spune că, în caz de război, ar avea şanse de cîştig. Mai ales că, în ultmii 20 de ani, a cam dezamagit în privinţa armatei. A avut nevoie de două intervenţii în Cecenia ca să rezolve problema. A avut 5 zile de vis în Georgia, dar asta şi cu concursul larg al generalilor georgieni, total incompetenţi, şi a lăsat ca Serbia să fie bombardată timp de 78 de zile de către NATO, fără să zică nimic şi fără să reacţioneze în vreun fel. În afara lacrimilor de crocodil pe care Boris le vărsa atunci cînd dansa lîngă prietenul lui, Bill. Bill Clinton. De fapt, în acel an, 1999, Rusia a dovedit că este slabă, că nu poţi să te bazezi pe ea ca potenţial aliat, aşa că, pe lîngă pierderile de imagine, şi-a pierdut total credibilitatea ca armată. Dar asta a fost în anii ’90, în perioada de tristă amintire, numită Boris Elţîn. Cum o să fie acum, la aproape 20 de ani diferenţă?

Război cu orice preţ!

Spre deosebire de 1999, Rusia este acum schimbată. Poate nu atît de avansată tehnologic precum ţările din Vest, dar la capitolul armată se pare că au recuperat mult. Poate între timp au realizat că este bine să aibă şi aliaţi în lume, nu doar inamici. Iată de ce acum, cînd se pregăteşte scoaterea la lumină a securii războiului, situaţia este delicată, dar nu chiar dezastruoasă. Spre deosebire de declaraţiile liderilor occidentali, realitatea este mult mai simplă. Ei vor să fie război, dar departe de ei. Departe de bunăstarea lor, de viaţa semenilor lor. Războiul e bun şi aduce profit doar dacă nu este la tine acasă. Americanilor le este uşor să atace Irakul, Siria şi Afganistanul. Le este simplu să atace Serbia şi Libia. Ei sînt precum ,,gorila” aia de la uşa clubului, care te opreşte să intri, iar tu, cel care încerci să treci de el, eşti doar un tocilar ochelarist pricăjit, ,,un aragaz cu patru ochiuri”, care se sperie şi de umbra lui. Cam asta este diferenţa între SUA, marea armată a lumii, a jandarmului, şi restul ţărilor de pe mapamond, exceptînd însă … Rusia.

Oricît de mult îşi doresc americanii război, ei nu vor să aibă de-a face cu explozii pe teritoriul lor. Din 1865, cînd s-a încheiat războiul civil, SUA nu au avut parte de prea mult stres. Au fost ceva emoţii în cel de-al II-lea război mondial, dar nimic altceva. Trupele lor, al căror eroism a fost evident împotriva lui Hitler şi a Japoniei, au făcut istorie, dar, pe de altă aparte, PIB-ul SUA, în 1945, a fost de 50 de ori mai mare decît cel din 1939. Pentru statul american, perpetuu exportator de democraţie şi Coca-Cola, războiul este un mod de a-şi asigura o economie puternică. Şi cum război nu poţi avea mereu, au inventat alte mecanisme de dezvoltare, un capitalism marţial, bazat pe discuţii de la om la şef şi o piaţă liberă de concurenţă.

Revenind la Rusia, aceasta este singura ţară din lume care, la ora actuală, reprezintă cu adevărat o piatră tare, care cu greu poate fi ignorată de Occident. Capitalismul de tip liberal, pe care lumea îl adoptă acum fără să se gîndească de fapt cît de bun este, are nevoie în mod permanent de piaţă de desfacere, de profit, de dezvoltare. Or, pentru a-l aduce la un format digerabil şi profitabil pentru Vest, este nevoie de control la nivel global. Nu poţi să faci planuri pe termen lung cînd ai cîte o ţară rebelă, precum Rusia sau Iran, care poate să-ţi strice tot ce ai planificat. Ce faci atunci? Dacă prin război nu o poţi cuceri, că nu vrei să îţi murdăreşti mîinile, atunci o faci economic. Îi pui economia în lanţuri, îi distrugi capacitatea de dezvoltare, o demonizezi, şi faci astfel încît populaţia să ajungă să-i urască pe proprii conducători, să-i dea jos şi să-i împuşte, aşa cum au făcut în 1917. Şi asistăm la acest proces de ceva vreme: chiar dacă, oficial, el este de la „anexarea Crimeii”, începutul a fost chiar a doua zi de la abdicarea lui Boris. Şi aşa cred că a fost planul pînă la 1 martie 2018, cînd Vladimir Putin, în Raportul către Naţiune, a făcut greşeala să declare că ruşii au nişte rachete de neoprit. Acest mod abrupt al preşedintelui rus de a spune adevărul a luat total prin surprindere cancelarile occidentale, care se pare că au cam intrat în panică. Şi cum femeile sînt primele care se crizează, Londra a fost cea dintîi care a reacţionat nervos, urmată de SUA şi de ţările vasale. Cum Putin a fost reales fără probleme, au inventat un Assad animalic, care îşi atacă propriul popor cu gaze, şi au repus Rusia la zid. Fără nici un fel de dovadă palpabilă, fără nici un fel de aport juridic. Doar PR, doar imagine, doar filme lacrimogene, şi cam atît. Ba francezul declara că are dovada clară că acolo oamenii au murit gazaţi, fără a prezenta însă nimic. Dar cum declara acest lucru la TV, pentru francezii adormiţi, nu mai are nici un fel de relevanţă dacă există sau nu dovezi. Războiul este necesar pentru Franţa, pentru Anglia, dar mai puţin pentru SUA. De ce oare au reacţionat atît de vehement? De ce ameninţă cu războiul? De ce vor să l omoare pe Assad fără nici un fel de dovadă? Răspunsul este simplu: NEGOCIAZĂ! Ei vor să aibă partea leului la reconstrucţia Siriei. Să refaci o ţară din temelii nu este deloc ieftin. Siria dispune de petrol. Siria, ca să fie refăcută, necesită investiţii de 200 miliarde de euro, calculate la nivelul anului 2016. Acum probabil că suma este mult mai mare. Şi cine are partea leului? Rusia! Cine nu are parte de nimic? Franţa, Anglia etc.

Disperarea franţuzului de la Elisée vine pe fondul dorinţei de a aduce ceva profit din necazul Siriei. Anglia, la fel. Reconstrucţia Siriei este o mină de aur pentru orice stat, mai ales cînd este vorba de refacerea de la zero a infrastructurii. Sînt bani de cîştigat acolo pentru cel puţin 20 de ani. Cum să nu aibă şi Franţa o bucăţică? Cum să nu aibă şi Anglia de cîştigat? SUA au deja o parte de teren petrolifer în Siria, probabil negociat cu Rusia, aşa că nu sînt foarte dornice de război. Să nu uităm că Trump a declarat că se va retrage din Siria pentru că pierd bani acolo. Cred că imediat după această declaraţie, Parisul şi Londra au luat foc şi şi-au trimis emisarii sexy la el, în D.C., să-l convingă că ei vor să aibă partea leului, şi fără el nu se poate. Aşa că să facă bine să se răzgîndească şi să ameninţe cu războiul. Pe de altă parte, Rusia ştie că totul se negociază şi că, în prezent, asistăm doar la negocierea procentelor. Nimeni nu este nebun acum să se lupte cu Rusia, mai ales că este ţara care, pe lîngă faptul că deţine o forţă nucleară de netăgăduit, este şi dispusă să o folosească la o adică, atunci cînd condiţiile o cer. E greu de crezut că ea va accepta un război pe propriul teritoriu, aşa cum s-a întîmplat cu Napoleon şi Hitler.

Nu are să fie război, cel puţin nu unul serios. Dar este posibil ca, în urma acestor tensiuni, Rusia să negocieze eliberarea de sancţiunile care i-au fost impuse şi revenirea la normal, cel puţin pentru o perioadă, a situaţiei geopolitice. Se vor recunoaşte reciproc sferele de interes, se vor dezvolta pieţele, economiile vor exploda, tensiunile se vor rezolva, şi lumea va răsufla uşurată că a mai trecut o criză. Războiul cu Rusia nu este o opţiune pentru nimeni. Nici pentru Franţa, nici pentru Anglia, nici pentru SUA. Şi nici chiar pentru România.

Şi dacă totuşi…?

Am convingerea că acum, în timp ce presa urlă din toţi bojocii că vine urgia, la nivel subteran se poartă negocieri aprinse între reprezentanţii ţărilor aflate în conflict. Ce vedem la suprafaţă, acele declaraţii, acele mişcări de trupe, la intimidare, sînt doar părţi ale negocierilor care se poartă. Dată fiind miza, negocierile sînt aprinse. Franţa este cea mai disperată. Are o armată de întreţinut, o economie destul de leneşă, iar în Libia nu a fost chiar aşa cum şi-au dorit. Anglia, la rîndul ei, nu doreşte să îşi piardă locul de căţel fruntaş la genunchiul fratelui mai mic, dar mai puternic, aşa cum nici SUA nu doresc să iasă şifonate din acest clinci. Dar dacă, totuşi, nu cad la învoială? Dacă nebunia îi cuprinde pe toţi şi le face cadou un cataclism de dimensiune cosmică? Pînă una-alta, situaţia pe teren este favorabilă Rusiei, aşa că deocamdată e puţin probabil să asistăm la un atac serios în următoarele zile. Pentru a fi în siguranţă, SUA au nevoie de unităţi de sprijin şi măcar de un portavion. Nu se pot baza încă pe Incirlik, Turcia continuînd să fie supărată pe Trump pentru aventura din 2016, cînd Erdogan era să abdice forţat. Dar, din cîte ştim, secretarul general al NATO merge la Ankara să negocieze. Italia nu se va amesteca în bătălia băieţilor mai mari, dar îi va ajuta logistic. Germania nu are nevoie de Siria ca să fie cea mai puternică economie din Europa, aşa că nu se va angaja în luptă, aşa cum a şi anunţat. Mai ales că Rusia şi Germania sînt legate de Nord Stream 1 şi poate chiar de Nord Stream 2. Aşadar, pentru atac este nevoie ca lucrurile să fie clare din punct de vedere strategic şi logistic. Confom celor de la Pentagon, grupul naval ,,Truman” va ajunge în apele Siriei la începutul lunii mai, aşa că este posibil ca pînă atunci să nu asistăm la nimic spectaculos.

Totul este… profit!

Rusia însă se pregăteşte pentru ce e mai rău. Vasele din Portul Tartus sînt redislocate în teren, apărarea antiaeriană este în alertă, precum şi avioanele staţionate acolo. Însă, interesant este faptul că Rusia, în cazul unui conflict convenţional, care să dea bine la negocieri, are posibilitatea să atace ţintele navale din Mediterana, cu rachete de croazieră lansate din Marea Caspică. Totodată, dacă din 100 de rachete lansate de cei trei muşchetari, SUA, ANGLIA şi FRANŢA, ruşii reuşesc să le doboare 70, este clar că industria de armament a Rusiei va exploda. În sens pozitiv, evident. Iar dacă le doboară şi un F35, cu S400, putem spune că industria americană de avioane militare va avea mult de recuperat. Cum am spus, totul se raportează la profit!

Evident că se poate şi viceversa: dacă Rusia nu doboară rachete, dacă F35 distruge un S400 sau un Panţîr-S1, probleme vor fi şi aici. Dacă va pierde vreo fregată sau vreun submarin, la fel, lucrurile vor fi triste pentru economia Rusiei. Iată de ce, înainte de a începe acel conflict convenţional, totul se reduce la bani. Jucătorii îşi cîntăresc cu atenţie şansele. Francezii nu au nimic de pierdut deocamdată, şi nici englezii. Poate doar nişte avioane şi ceva bărci. Ei nu au o imagine de apărat, pentru că sînt în umbra celor doi coloşi: Rusia şi SUA.

Dar cele două mari puteri, în caz de conflict direct, pun la bătaie ce au ele mai de preţ în ceea ce priveşte industria de armament. Rusia a scos la înaintare fregatele purtătoare de rachete inteligente, avioanele SU-35 şi SU-57, cele mai moderne, ca să nu mai vorbim de ,,perla coroanei”, S400. Ruşii au şi cele două submarine, dintre care unul este numit „gaura neagră” tocmai pentru marea dificultate de a putea fi depistat. SUA, la rîndul lor, vin cu armamentul deja consacrat pe alte teatre de război, cu Raptorul şi F35, precum şi cu alte surprize, pe care sigur le au în burta vreunui bombardier strategic. Cum ar fi ca renumitele Tomahawk să fie doborîte de pe cer de antiaeriana rusă, iar un F35 prăbuşit să fie expus la Moscova, în Piaţa Roşie? Cum ar fi ca un SU-57 al ruşilor să fie doborît de vreun patriot american? Ar fi dezastru pentru industria de apărare. Fie ea rusă, fie americană. Iată de ce, pînă a se da ordinul de atac, indiferent de care, cei doi preşedinţi, Putin şi Trump, se vor gîndi bine înainte. Spre deosebire de cei mici – şi numesc aici Franţa, Anglia, Iranul, Israelul, chiar şi China -, Rusia şi SUA au de apărat un mecanism generator de profit: industria de armament. Şi cum nimeni nu e sigur de ceea ce poate celălalt să facă, sigur vor găsi o cale să cadă la pace cumva.

Războiul poate aduce profit, dar nu dacă este la tine acasă. Rusia ştie bine acest lucru, iar America nu vrea să-l afle.

Tano

 

https://account.paydemic.com/serial/DFHHOTX7UNCYTNCHK6OVFSC52A

 

 

Basarabia şi Bucovina – două lacrimi pe obrazul Europei (2)

COMENTARII DE LA CITITORI