Războiul sovietic în Afghanistan (1979–1989) (2)

in Lecturi la lumina ceaiului

Între Taşkent (Uzbekistan) şi principalele aeroporturi din Afganistan s-a stabilit un pod aerian. Trupele de elită au ocupat locurile strategice, începînd cu Kabul, în timp ce restul forţelor au urmat „drumul invaziilor” de la două oraşe frontaliere: Kuska (la vest) şi Termez (la est). Forţa de invazie sovietică dispunea de 3 divizii de infanterie echipate cu numeroase blindate, o divizie aeropurtată şi diferite unităţi autonome, adică un total de 55 de oameni.

În primii 3 ani, sovieticii şi-au extins controlul asupra ţării şi şi-au crescut eficacitatea în teren, trecînd de la 85.000 de oameni, în martie 1980, la 108.000 şi chiar 118.000 de oameni, dacă ar fi să luăm în considerare inclusiv detaşamentele KGB. În 1985, anul de vîrf al războiului, sovieticii dispuneau în Afganistan de 150.000 de oameni, din care trei pătrimi erau unităţi de luptă, restul fiind instructori. Comandamentul militar sovietic dispunea de 50.000 de oameni suplimentari în rezervă, în URSS, destinaţi operaţiilor militare din Afganistan. Rolul soldaţilor afgani era doar acela de a întări forţele sovietice şi, uneori, de a le furniza informaţii privind rezistenţa afgană din ţară. Ei constituiau, de asemenea, o sursă deloc neglijabilă de arme pentru cei din rezistenţă, atunci cînd dezertau masiv cu echipamentele lor.

În faţa ocupantului sovietic s-a pus în mişcare o vie rezistenţă naţională. Sovieticii nu se aşteptau la o asemenea reacţie. Această agresiune armată a provocat o emoţie puternică în adunarea Umma (comunitatea musulmanilor), şi numeroşi islamişti au pătruns în ţară pentru a organiza rezistenţa afgană mujahedină (algerieni, filipinezi, saudiţi, palestinieni, egipteni, chiar şi cîţiva europeni de origine mujahedină), susţinuţi şi finanţaţi, între altele, de CIA.

La sfîrşitul anului 1980, sovieticii au stăpînit marea axă asfaltată care leagă Kabul, Kandahar Herat, Maymana şi Mazar-i-Sharif, dar au întîlnit dificultăţi serioase pentru a controla oraşele, în timp ce rezistenţa afgană a început să controleze masivele muntoase. În Afganistan, sovieticii au efectuat trei tipuri de operaţii: bombardamente, acţiuni de trupe de Spetsnaz şi atacuri masive de divizii motorizate. La începutul războiului, operaţiile au constat, esenţial, în atacuri contra aglomeraţiilor de rezistenţe, urmate de distrugerea lor. Începînd însă cu 1984–1985, pentru că această tactică a eşuat, acţiunile de tip Spetsnaz s-au generalizat. Aceste „unităţi de diversiune” au efectuat misiuni de sabotaj şi de comando, ambuscade împotriva logisticii rezistenţei afgane, lichidarea comandanţilor mujahedini şi distrugerea satelor, pentru a controla axa rutieră strategică, începînd de la frontiera sovietică şi, trecînd prin Kabul, pînă în Pakistan.

Sovieticii au controlat permanent aşa-zisul „Afganistan strategic”, sau „Afganistan util”, adică porţiunea de teritoriu mărginind axa rutieră care leagă frontiera sovietică de cea a Pakistanului şi trecînd prin tunelul Salang şi Kabul. Pînă la apariţia rachetelor sol-aer Stinger la cei din rezistenţa afgană, sovieticii au reuşit să-i ţină sub control datorită forţelor aeriene. Începînd cu 1986, sovieticii au schimbat strategia, concentrîndu-şi forţele în marile oraşe afgane şi în marile axe.

În 1985, transportul aerian sovietic era asigurat de 600 de helicoptere, din care 250 de luptă MI-24, cele mai performante în lupta de gherilă. Dar au înţeles prea tîrziu ineficienţa folosirii tancurilor în operaţii militare de munte. S-au adaptat extrem de puţin la condiţiile geografice impuse de Afganistan. În plus, au trimis în luptă soldaţi din republicile sovietice din Asia Centrală, în scopul de a-i înţelege mai bine pe „fraţii lor afgani”, o acţiune care s-a dovedit, pînă la urmă, nefastă, căci aceşti soldaţi sovieto-asiatici au avut tendinţa de a fraterniza cu afganii şi de a dezerta. Cînd şi-au dat seama de eroare, sovieticii i-au retras progresiv pe aceşti recruţi din Afganistan.

Dar principala problemă sovietică a fost excesiva centralizare a comandamentului militar în mîinile mareşalului Sokolov, prim-adjunct al ministrului Apărării, comandantul marelui teatru de operaţii oriental şi responsabilul Înaltului comandament suprem special militar în Afganistan. Era reprezentat pe teren de generalul Sorokin. Organizarea comandamentului sovietic, prea birocratică, nu putea decît să îngreuneze eficacitatea operaţiilor militare.

Prezenţa militară a sovieticilor în Afganistan poate fi împărţită, conform experţilor militari, în patru perioade.

* Prima dintre acestea se încadrează în intervalul decembrie 1979 – februarie 1980, cînd sovieticii au invadat Afganistanul şi şi-au postat militarii în garnizoane.

* A doua, din martie 1980 pînă în aprilie 1985, cînd au fost desfăşurate activ acţiuni militare, inclusiv pe arii extinse.

* A urmat etapa a treia, din aprilie 1985 pînă în ianuarie 1987, cînd s-a trecut la acţiuni militare active în sprijinirea trupelor afgane de către aviaţia sovietică, artilerie şi unităţi de genişti, cu toate că unităţile forţelor speciale au continuat să lupte împotriva livrării de arme şi muniţii din străinătate. În această perioadă, o parte din trupele sovietice au fost retrase din Afganistan.

* În fine, în ultima etapă, din ianuarie 1987 pînă în februarie 1989, trupele sovietice s-au implicat în politica de reconciliere naţională, cu sprijinul continuu al forţelor militare afgane în luptă. A fost pregătită retragerea completă a trupelor sovietice.

În timpul războiului sovieto-afgan, SUA şi Marea Britanie au lansat operaţiunea „Faradei”. Aceasta a avut mai multe obiective: crearea taberelor de antrenament, trimiterea sabotorilor din forţele speciale americane şi britanice pentru recunoaştere în zonele Kandahar-Bagram-Kabul, furnizarea de arme, muniţii şi dispozitive explozive şi instruirea mujahedinilor afgani cu privire la tactica activităţii de sabotaj. CIA a primit din partea guvernului SUA indicaţia de a furniza rebelilor arme grele, inclusiv arme fără recul, mortiere şi lansatoare de grenade antitanc. În 1983, Departamentul de Stat al SUA a recunoscut oficial acordarea de asistenţă militară mujahedinilor. Americanii au furnizat afganilor 1.000 de rachete „Stinger”, din care, în timpul războiului din Afganistan, au fost folosite aproximativ 350.

La 13 noiembrie 1986, într-o şedinţă a Biroului Politic al Comitetului Central al PCUS, Mihail Gorbaciov a declarat: „În Afganistan luptăm de 6 ani. Dacă nu schimbăm abordarea, vom lupta încă 20-30 de ani”. În timpul aceleaşi şedinţe, s-a acceptat ideea retragerii tuturor trupelor din Afganistan în decurs de 2 ani.

În 1986, Mohammad Najibullah Ahmadzai (1947-1996) l-a înlocuit pe Babrak Karmal în fruntea statului afgan şi a vrut să negocieze cu rebelii, urmărind demararea unui proces de conciliere naţională, pe principiul unei perestroika afgane. În acelaşi an, mujahidinii au început să primească rechete sol-aer FIM-92 Stinger, iar rezultatul a fost pierderea controlului aerian de către sovietici, ceea ce a bulversat echilibrul de forţe. Sovieticii au trimis raiduri de helicoptere MI-24 Hind şi bombardiere de vînătoare către locurile puternic controlate de forţele afgane, în timp ce, la sol, luptătorii Spetsnaz au înregistrat pierderi grele.

Sosirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în 1985 a coincis, în mod paradoxal, cu o intensificare a conflictului. Statul Major sovietic a vrut să-şi demonstreze eficienţa în faţa noului lider de la Kremlin şi a intensificat acţiunile de luptă. În scurt timp, însă, situaţia a devenit catastrofală pentru corpul expediţionar sovietic, confruntat cu un nou tip de arme: rachetele sol-aer Stinger. Avioane şi helicoptere, stăpînele dispozitivului sovietic, au fost doborîte unele după altele. Din acel moment, rezistenţa afgană a dispus de bastioane inaccesibile sovieticilor. Pierderile acestora din urmă au fost din ce în ce mai mari.

În februarie 1988, Mihail Gorbaciov a decis retragerea trupelor sovietice din Afganistan, după ce a negociat cu Ahmed Shah Massoud (1953-2001), comandantul Alianţei Nordului afgan, al Jamaat-e-Islami (partid islamic pakistanez) şi şeful Armatei islamice, supranumit şi ,,Leul Panshirului”.

La 15 februarie 1989, s-a încheiat retragerea sovietică din Afganistan. În scurt timp, a început războiul civil între diferite grupări armate mujahedine ale guvernului comunist, fidel preşedintelui Mohammad Najibullah.

În total, în timpul celor 110 luni de prezenţă sovietică în Afganistan, au servit peste 900.000 de militari sovietici, au fost folosite 800 de elicoptere şi avioane, 1.500 de blindate, şi mai multe mii de vehicule au fost distruse. Costul financiar pentru URSS a fost estimat între 2 şi 3 miliarde de dolari pe an.

Pierderile umane sovietice, potrivit lui Grigori Krivoşeiev, sînt următoarele: 11.897 de morţi sau răniţi în luptă, 2.556 de morţi din cauza bolilor sau prin accident. În Afganistan, sovieticii au avut 53.753 de răniţi în luptă sau prin accident (din care 44.056 s-au reîntors pe front, 7.311 au rămas acasă şi 574 au murit). În cazul celor bolnavi, media lunară a „pierderilor” a fost de 4.366, dintre care 126 şi-au pierdut viaţa. Pierderile afgane sînt estimate la 1.242.200 de morţi, din care 80% civili. Se crede că 30% din populaţie a părăsit ţara sau s-a deplasat în interiorul frontierelor. Din 1992, din 6 milioane de expatriaţi afgani, aproximativ 3 milioane au revenit în ţară, în 1998.

Sfîrşit

DA

Războiul sovietic în Afghanistan (1979–1989) (1)

COMENTARII DE LA CITITORI