Răzbunarea lui Vadim. Căderea unei mari naţiuni

in Editorial

Motto: ”Cel care contemplează răzbunarea îşi ţine rănile sîngerînde”. (Francis Bacon)

Pe tot parcursul vieţii sale politice, Corneliu Vadim Tudor a fost purtătorul de steag al sesizării pericolului revizionismului maghiar. La fel, în impresionanta sa activitate publicistică, mai ales în cea ulterioară lui 1989, Vadim Tudor a atras atenţia asupra „iredentei”. A fost insultat, calomniat, s-a încercat acreditarea ideii că este un demagog populist, un nebun, un măscărici. I s-au aruncat în spate acuzaţii calomnioase de xenofobie şi antisemitism, extremism, colaborare cu Securitatea şi cîte şi mai cîte – totul pentru a fi compromis el, ca lider şi vector politic, dar şi ideile sale – inclusiv avertismentele de tipul celor vizînd Budapesta. „Lumea bună“ a politicii şi presa „pro-occidentală“, euro-atlantiştii s-au disociat în permanenţă de Corneliu Vadim Tudor şi de ideile lui, culminînd cu acea concentrare împotriva sa de la alegerile din 2000.

Dar, cînd ai bani şi mijloace de minciună în masse, ai şi obiceiul de a ascunde istoria adevărată; cei care, de cîţiva ani încoace, ţipă „corupţia“, fac tot ceea ce pot să ascundă că Vadim a fost cel care a adus în prim-plan ideea şi conceptul luptei împotriva corupţiei generalizate – celebrul său dicton „Jos Mafia, sus Patria!“ – pe cînd ei sînt cei care au construit, în timp, „sistemul“ – aşa corupt şi pervers cum este azi. Nu există forţă politică scuzabilă pentru problemele economice şi morale ale României – există oameni politici noi, oneşti, dar nu şi partide nevinovate.

Chestiunea revizionismului maghiar este în aceeaşi situaţie; Vadim a prevenit, a militat, ceilalţi i-au răspuns cu toate pietrele compromiterii. Acum, asistăm la un fenomen invers şi pervers; partidele şi coteriile (este sinonimul pe care îl folosesc pentru ONG-uri de gen, grupuri informale, „Think Tank“-uri etc.), care, sub pretextul „aderării“ şi „integrării“ în UE şi NATO, au susţinut apariţia fenomenului revizionist maghiar în România, au permis chiar instituţionalizarea acestuia prin partide, prin persoane alese sau numite în funcţii oficiale, prin finanţarea unor asocieri „civice“ – ei bine, acum, tocmai asemenea entităţi au tupeul să vină să strige „pericol, Budapesta a înfiinţat un departament antiromânesc“! Mincinoşilor, aşa ceva a existat dintotdeauna şi a fost expus de Vadim, cel care şi-a făcut datoria cu preţul vieţii, cu toată nerecunoştinţa poporului pe care atît de mult l-a iubit!

De fapt, cine a expus acum acest pericol? Oare cumva partidele, vreun ONG sau investigatori de presă? Sau poate entitatea finanţată din bani publici, LARICS („Laboratorul de Analiză a Războiului Informaţional şi Comunicării Strategice“? Nicidecum! Autorul avertizării a fost de astă dată rectorul universităţii din Cluj, academicianul Ioan Aurel Pop, care a făcut, pur şi simplu, această afirmaţie, practic improvizînd o legătură cu contextul public.

Da, este foarte adevărat că „dezvăluirea“ (fiindcă a semănat cu o dezvăluire de presă, sau cu o declaraţie politică a unui parlamentar apărat de imunitate) a fost făcută cu prilejul lansării site-ului LARICS, dar intervenţia nu a avut legătură cu grosul temei şi cu intenţia entităţii de sub acoperirea Academiei, via Institutul de Studii Politice şi Relaţii Internaţionale; spun asta pentru că nici o analiză, editorial, proiect etc. de pe site din perioada recentă nu abordează subiectul „Trianon 100“ – unul de o importanţă atît de mare, încît ar fi trebuit să beneficieze de o atenţie excepţională. Nu, cei de la LARICS aveau treabă cu Rusia – în fine, teoria despre adevărata intenţie, şarlatania, mi-am expus-o într-o analiză pe site-ul Agenţiei Sputnik.

Recent, mai mulţi membri ai Academiei Române au făcut un apel patriotic la unitate, la adunarea forţelor naţionale, pentru că ne aşteaptă încercări grele. Au fost atacaţi cu înverşunare, discreditaţi – acolo unde s-a putut – dar trecuţi în categoria naţionaliştilor, ceea ce trimite, automat, în ziua de azi, la orientare pro-est, dacă nu chiar la legături. Oricum, asemenea „acuzaţii“ s-au făcut în acele zile prin nenumăratele condeie, portavoci sau prin diverşi „rezistenţi“ de pe net. Iar unul dintre cele mai virulente atacuri a fost lansat de Sabin Gherman, un personaj a cărui activitate este, pur şi simplu, dinamită antinaţională!

Încă o problemă – chestiunea Sörös, de care aminteam în cîteva articole, ba chiar legată de un posibil scenariu între el şi Viktor Orban, acest Sörös – în ce tabără îl situează „războinicii noştri informaţionali“? Bănuiesc că pentru ei Sörös e băiatul bun, nu numai pentru că şeful lor, Dan Dungaciu, a învăţat la Universitatea din Budapesta, dar şi pentru că văd că pe site sînt menţionate ca acte ostile relatările „propagandei ruse“ despre manifestările antiguvernamentale din România – pentru manifestanţi, Sörös fiind fie un personaj pozitiv, fie o invenţie, fie o victimă. Sigur, nu contează că „marele frate“ Trump este în război deschis cu el – cel puţin cum să conteze cînd şeful SRI şi şeful de facto al Comunităţii de Informaţii au legături cu acelaşi personaj enigmatic?

Lăsînd tembelismele şi şarlataniile la o parte, chestiunea „Trianon 100“ nu este o joacă – şi mai ales nu este timpul, dar şi contextul ca România să se joace cu focul. Adică pentru unii o fi, dar, pentru cei care mai ştiu ceva Istorie şi cunosc puterea şi persuasiunea grupărilor din proiectul de care vorbea Ioan Aurel Pop, ei bine, aceia nu pot lua chestiunea cu uşurătate. Da, situaţia de azi poate fi privită ca o răzbunare a marelui patriot care a fost Corneliu Vadim Tudor, însă nu aceasta e problema acută; de fapt, pot spune că, după ’90, problema s-a cronicizat, ea va avea accente acute în perioada următoare. Mai mult, momentele simbolice ale Trianonului pot trece, dar mă îndoiesc că demersul iredentei se va opri pînă nu-şi va îndeplini obiectivul.

Nu pot să închei fără o altă lecţie a Istoriei lui Vadim – cazul Franţei, al decăderii unei mari naţiuni. Franţa a fost, pentru întreaga noastră Istorie, o mîndrie – mîndria unei frăţietăţi, a unui model cultural, un simbol al civilizaţiei, al culturii. Ce a ajuns acum Franţa? Să aleagă un personaj care declară că nu există cultură franceză, ci numai o cultură pe teritoriul francez?! Un personaj care participă la ceremonii nu sub acordurile Marseillezei, ci ale congregaţiei artificiale şi non-istorice numită Uniunea Europeană?

„Francezii s-au predat ca în 1940“, rîd englezii, care completează ironia „acum au făcut economie în faţa Germaniei la gloanţe şi combustibil“. Franţa a respins naţionalismul frumos expus de Marine Le Pen şi a acceptat iluzia internaţionalismului lui Sörös şi a fondurilor globaliste ale lui Rothschild. Marine Le Pen a fost atacată şi izolată exact ca Vadim al anului 2000! Cel mai mare analist economic francez, Charles Gave – culmea, un liberal! – spunea despre Emmanuel Macron că este un „costum gol“. După un clovn, vom avea ca preşedinte „Nimicul“, spune Charles Gave, numindu-l astfel pe Macron. „Candidatul pe care cei de la Davos ni-l pregătesc de ani buni este un melanj uimitor de vid şi neant, îmbrăcat într-o mare suficienţă şi liber de orice cunoaştere despre ceea ce este şi înseamnă cu adevărat ţara sa”. Cît de bine seamănă cu opţiunile generaţiei „frumoase şi libere“ din România! Cu vizibilă durere în reflecţii, marele economist – este consultantul a peste 800 de instituţii în toată lumea – a scris acum cîţiva ani o carte profetică, pe care i-a prefaţat-o celebrul Milton Friedman, intitulată „Leii conduşi de măgari“. Sigur, e vorba de căderea Europei sub presiunea unor decizii şi constrîngeri nefireşti – dar cît de potrivită este ideea cu ansamblul lumii în care trăim!

Poate că titlul nu-l reprezintă pe Vadim – a fost bun creştin, deci nimic nu era mai departe de sufletul său decît răzbunarea; dar pentru noi, cei care i-am privit ostracizarea, nedreaptă şi ipocrită, apoi încercarea de trimitere în derizoriu a ideilor – ei bine, pentru noi răzbunarea are uneori savoarea păgînă a ambroziei.

DRAGOŞ DUMITRIU

COMENTARII DE LA CITITORI