Realism sîngeros: De unde vin războaiele mondiale

in Polemici, controverse

În aceste zile, umanitatea își amintește cu amărăciune 80 de ani de la izbucnirea celui de-al doilea război mondial. Principalele evenimente din acea perioadă au fost atacul german asupra Poloniei la 1 septembrie 1939 și contra-invazia forțelor armate sovietice din est la 17 septembrie.

În septembrie 1939, în Marea Britanie, care a reușit să-i declare război lui Hitler și se pregătea să se transforme în singura fortăreață inexpugnabilă a libertății și democrației din Vestul Europei, a avut loc un eveniment important pentru istoria intelectuală a întregii lumi. A apărut prima ediție a cărții lui Edward Carr, „Criza de douăzeci de ani (1919-1939): o introducere în studiul relațiilor internaționale”. Cartea a fost tipărită în august, iar autorul însuși a fost sceptic în privința acestui titlu. „Utopie și realitate” – a fost versiunea inițială, stabilită într-un contract cu editura Mac Milan.

Dar, editorii au sugerat să ajusteze această formulare pentru ca publicația să fie mai vîndută. Cînd textul era deja finalizat și se pregătea să fie trimis pentru tipărire, autorul a acceptat cu reticență o nouă rubrică, în baza căreia cartea a fost publicată o lună mai tîrziu într-un cadru internațional fundamental diferit. Este puțin probabil ca însuși profesorul Carr și editorul său să fi putut ghici cu exactitate absolută și cu atît mai mult cu privire la evenimentul care va transforma lumea pe granița germano-poloneză la doar două săptămîni după ce au decis să „reinventeze titlul”. Ca urmare, „Criza de douăzeci de ani, 1919-1939” a devenit peste noapte nu doar un bestseller din categoria non-ficțiune, ci și prima carte în titlul căreia au apărut datele exacte ale începutului și sfîrșitului sistemului internațional care a împărțit cele două războaie mondiale. Principalul lucru de menționat este că 80 de ani mai tîrziu este destul de dificil să trecem de acest volum cu un aspect destul de modest, dacă vrem să aflăm de unde a venit, cum s-a dezvoltat și ce știință se numește teoria politică a relațiilor internaționale.

Știința relațiilor internaționale a început să se contureze destul de tîrziu. Acum sărbătorim, de fapt, doar primul secol de la înființare ca disciplină academică independentă. Primul departament de politică internațională de renume mondial a fost deschis la Universitatea din Aberystwyth din Țara Galilor în 1919, cînd a fost semnat Tratatul de pace de la Versailles pe continent și s-a format Liga Națiunilor. Ca dotare, unei noi unități academice, din partea lui David Davis i-au fost donate 20.000 de lire sterline în memoria studenților care au murit pe front. Nepotul unui proeminent industriaș, primul dintre Davis care a primit titlul baronial, Sir David a fost un important om politic galez și un liberal ferm. Cu o privire „plină de foc de război”, extrem de dornică de ideea unei noi comunități internaționale de națiuni, Sir David a decis să promoveze o abordare a relațiilor internaționale care să nu permită niciodată repetarea unei catastrofe atît de monstruoase și lipsite de sens, precum cea care tocmai se întîmplase în Europa. Puțin mai tîrziu, centrul de cercetare asupra politicii internaționale din Aberystwyth, pe care l-a creat, a fost numit după Woodrow Wilson, autorul celebrei declarații care conținea cele 14 puncte liberale și tatăl fondator al Ligii Națiunilor. Baronul Davis era încă viu cînd a izbucnit un nou mare război în 1939, iar profesorul Carr și-a publicat cartea, plină de ironie despre speranțele „utopiilor” ale lui Wilson.

Însuși Edward Carr în 1936 și-a părăsit cariera diplomatică, cu rangul de prim secretar, după 20 de ani de serviciu, pentru a conduce acel departament din Aberystwyth. Edward Carr a contribuit la Conferința de pace de la Paris, în calitate de secretar al comitetului care discuta statutul și granițele noilor țări din Europa Centrală și de Est. Mai tîrziu această experiență îl va conduce la Riga cîțiva ani ca secretar secund al ambasadei britanice în Letonia independentă.

Noul contract universitar al lui Carr nu presupunea o sarcină obligatorie mare, iar statutul unui expert independent a făcut posibilă prezentarea unor probleme care deveneau mai relevante zi de zi. După doi ani de la începerea activității de profesor în Țara Galilor, reușind, apropo, să scrie o carte despre anarhismul lui Bakunin și să publice un manual despre istoria diplomatică pentru studenți, Carr abordează o nouă problemă serioasă. Evident, nu numai în contextul evenimentelor politice actuale, dar și în ajunul aniversării a 20 de ani de catedră, în vara lui 1938 se așează să scrie o carte mare despre disciplina căreia a decis să se dedice. În primul rînd, Carr afirmă că, la două decenii de la înființare, știința relațiilor internaționale „se află la începuturi”. Din 1914, gestionarea relațiilor internaționale a fost o problemă a unui cerc restrîns de inițiați. Chiar și în țările democratice, politica externă a fost în mod tradițional în afara sferei de interes a partidelor politice. Autoritățile reprezentative nu s-au simțit abilitate să exercite controlul asupra „manipulărilor mistice” ale agenției de afaceri externe.

Experiența enormei vărsări de sînge din 1914-1918 a pus capăt ideii că războiul este o chestiune importantă doar pentru armata profesională. În același timp, s-a risipit ideea că politica internațională poate fi încredințată în siguranță exclusiv diplomaților. Nașterea unei noi științe a fost marcată de o campanie împotriva tratatelor secrete, care au fost declarate unele dintre cele mai importante cauze ale războiului. În același timp, responsabilitatea pentru aceste acorduri a fost atribuită atît guvernelor, cît și cetățenilor țărilor în război. „Toată lumea știa ce fel de acorduri au fost încheiate, dar înainte de începerea războiului în 1914, doar cîțiva au arătat curiozitate în atitudinea lor și au considerat-o ca fiind ceva inacceptabil”, scrie autorul. Carr afirmă știința politicii internaționale ca răspuns la o anchetă publică largă. A fost creată pentru a servi binele: dacă sarcina dezvoltării sănătății creează științe medicale, iar sarcina construirii de poduri este inginerie, „nevoia de a vindeca bolile corpului politic și-a dat impulsul și inspirația științei politice”. Tocmai de aceea, fondatorul filozofiei politice, Platon, s-a preocupat mai mult nu de faptele lumii din jurul său, ci de modul în care ar trebui să fie în mod ideal această lume. Vorbind despre această „etapă utopică” din teoria relațiilor internaționale, Carr își amintește un episod care i s-a întîmplat lui Wilson în drum spre o conferință de pace la Paris. Unul dintre consilieri l-a întrebat pe președintele Statelor Unite de ce consideră că planul Ligii Națiunilor va funcționa, iar el a răspuns în termeni peremptori americani: „Dacă nu merge, trebuie să-l faci să funcționeze”. Un an mai tîrziu, democratul Wilson a lăsat Casa Albă noului președinte republican, care a criticat sever politica sa externă, natura nerealistă a proiectului Ligii Națiunilor și părerea sa despre modul în care ar trebui organizată politica internațională. În Europa, și mai ales în Marea Britanie, spiritul Wilson a continuat să domnească cel puțin în primul deceniu după încheierea Tratatului de la Versailles. Dacă unii susținători ai ideii creării unei forțe internaționale de poliție pentru menținerea păcii și securității colective s-au confruntat cu critici la adresa scepticilor, el nu a răspuns prin argumente cum și de ce ar trebui să funcționeze proiectul propus, ci a înspăimîntat-o ​​cu consecințe devastatoare în caz de eșe. Într-un caz extrem, el a cerut să propună un plan alternativ care să poată deveni nu mai puțin decît un panaceu. Adesea, aceasta a amintit încercarea disperată a unui începător de a rezolva o problemă complexă de șah, jucînd în același timp piese albe și negre pe același tablou. „Gîndurile au fost oferite cu retinere”, această ironie a lui Karr va suna mai tîrziu, cînd speranțele anilor ’20 vor da loc disperarii anilor ’30.

Utopianismul din primele decenii, mai devreme sau mai tîrziu a trebuit să înlocuiască realismul – termen care este acum prezent în orice manual bun despre relațiile internaționale. Carr îl introduce folosind optica lui Niccolo Machiavelli, potrivit căruia în politică este necesar „să căutăm adevărul real, nu imaginar al lucrurilor”. Chiar dacă uneori acest adevăr nu pare prea plăcut, este de dorința oricărui om de știință să nu inventeze ceva fără precedent, ci să colecteze, să clasifice și să analizeze fapte și să prezinte concluziile sale.

Cum arată imaginea realistă a Carr despre lume la sfîrșitul anilor 1930? În ciuda tuturor încercărilor de reglementare a acestora la nivel supranațional, relațiile internaționale, ca și pînă acum, se află într-o stare de anarhie. Aceasta înseamnă că fiecare stat din arena internațională acționează exclusiv în propriile interese la propriul pericol și risc, și adesea dincolo de ele, fără a fi limitat pe termen lung de altceva decît de posibilitățile propriei puteri. Naționalismul s-a dovedit a fi mai puternic decît ideea luptei de clasă și aproape peste tot a reușit să adune comunitatea oamenilor în lupta pentru interesele care le unesc. Mai mult decît atît, lupta naturală pentru egalitate în arena internațională este slab diferențiată de expansiune și lupta pentru dominare. „Armonia intereselor” servește de obicei ca o acoperire a apetitelor celor mai puternici jucători, provocînd indignare violentă și rezistență a celor care se simt asupriți, dar care au suficientă rezistență. În astfel de condiții, numai hegemonia unei superputeri ar putea servi drept singurul factor de armonizare. Astfel, în Secolul al XIX-lea, scrie Carr, „flota britanică nu numai că garanta imunitatea de la războaiele majore, dar a asigurat și ordinea pe mări, oferind un grad egal de securitate tuturor. Piața financiară din Londra a stabilit un standard comun pentru întreaga lume, comerțul britanic a susținut – deși nu în cea mai bună formă – adoptarea pe scară largă a principiului liberului schimb, engleza a început să joace rolul de limba comuna pe patru continente”.

Cu toate acestea, deja la începutul secolului următor, această stabilitate a început să se prăbușească pe măsură ce declinul puterii britanice a crescut. Statele Unite nu s-au grăbit să se declare a fi o superputere, în timp ce „conceptele hegemoniei germane sau japoneze, precum și ordinea mondială construită pe ele, au fost a priori mai absurde decît pax Britannica pe vremea reginei Elisabeta I sau pax americana în timpul Washingtonului și Madison”. Drept urmare, așa cum știm acum, America a triumfat pînă la urmă. Carr în cartea sa era înclinat să prezică evoluția evenimentelor într-un astfel de scenariu și această prognoză s-a făcut realitate. Cu toate acestea, acum, 80 de ani mai tîrziu, vedem o altă criză globală, asociată, după cum mulți prognozează acum, cu debutul declinului hegemoniei americane. Lumea este încă guvernată „nu prin raționalitate și bun simț, ci prin forțe demonice orbe și iraționale”, iar pentru prima dată în istoria modernă și recentă, puterile care sînt dincolo de granițele civilizației occidentale încep să revendice dominația mondială.

Ce ne promite acest lucru în următorii ani și decenii? Probabil o turbulență și mai mare în relațiile internaționale, plină de noi mari vărsări de sînge. Lecțiile trecutului sînt cu greu capabile să învețe pe cineva în acest caz.

Ce soluție a văzut Carr din situație? Noua ordine internațională, potrivit raționamentului său, nu poate fi construită decît pe o putere suficient de coerentă și puternică pentru a-și menține dominația, care nu va lua parte la rivalitatea actorilor mai mici din politica internațională. O astfel de „armonie internațională” nu poate fi construită decît pe baza influenței acceptate de majoritate drept tolerante și nedespotice. Sau, cu alte cuvinte, potrivit pentru multe practici alternative de existență în lumea diversă de azi. Este posibilă puterea în lumea modernă, care este recunoscută în același timp ca o Europă unită, China și India, Rusia și Iran cu interesele și practicile politice atît de diferite? Timpul ne va răspunde.

D.A.

Păreri și opinii