Realităţi şi perspective (5)

in Alte știri

 

 

Se pare că la împărţirea prăzii politico-administrative, majoritatea parlamentară se va dovedi mult prea mare şi incomodă. Fuziunea PNL-PDL se profilează mai degrabă ca o pîndă reciprocă, la cotitură. După înţelegerea dintre cele două formaţiuni, Vasile Blaga se grăbea să declare că a pus mîna pe Partidul Naţional Liberal. Probabil că liderul pedelist se visează, de pe acum, buldog la stîna liberalilor, riscînd să fie sfîşiat de ciobăneşti ca Orban, Atanasiu şi alţi dulăi. Ce va putea să facă preşedintele Iohannis ca să împiedice un al treilea război între PNL şi PDL? (Primul a fost în timpul Convenţiei Democratice, iar al doilea în cadrul Alianţei Dreptate şi Adevăr. Mai nimic. Conflictul este inevitabil. Cel mai mare impediment în construirea unui PNL puternic îl constituie lipsa unor lideri veritabili, în jurul cărora să se structureze un partid demn de trecutul liberalilor. Are, oare, PNL-ul de azi un Ionel I.C. Brătianu, acel stîlp de rezistenţă al liberalismului, acea ilustră personalitate politică, implicată cu trup şi suflet în toate momentele cruciale ale Istoriei noastre, din primele decenii ale secolului trecut? Au, astăzi, liberalii, un Vintilă Brătianu, apărător înfocat al capitalului românesc şi al muncii autohtone împotriva invaziei străine, acel iniţiator al crezului patriotic de dezvoltare „prin noi înşine“, vizînd valorificarea resurselor noastre naturale în interes naţional? (Această formaţiune politică din ţara noastră, cu excepţia Partidului România Mare, mai este, astăzi, animată de asemenea sfinte idealuri?) Are noul PNL un I.G. Duca, prototipul cinstei în politica românească? În locul unor asemenea corifei, PNL se legitimează cu liberali de ocazie, ca Theodor Stolojan, Crin Antonescu, Valeriu Stoica, Petre Roman, Vasile Blaga, Sorin Frunzăverde, Gheorghe Flutur şi atîţia alţi traseişti, care nu văd în politică decît o afacere, dintre cele mai profitabile, pentru propriile buzunare. Practic, partidul Brătienilor nu mai există. Din mesajele noilor lideri liberali se degajă prea multă duhoare ideologică pedelisto-băsistă. PNL este un partid cu trecut mare, cu prezent mărunt şi fără viitor. El vrea să se reafirme cu ajutorul celor care i-au purtat sîmbetele mai rău decît comuniştii. Subscriind pentru fuziunea cu pedeliştii, liberalii se dovedesc mai mult decît naivi. Au uitat ei, oare, că gaşca portocalie, infestată de sus şi pînă jos cu microbii corupţiei şi aroganţei, n-a făcut casă politică bună cu nimeni?

Peste PDL, amurgul s-a lăsat total şi iremediabil. A pierdut numele, a rămas fără mulţi lideri, unii ajungînd după gratii, dar mai ales şi-a topit şi bruma de credibilitate de care se mai bucura, aşa cum s-a văzut la ultimele alegeri locale şi parlamentare. Reflectînd asupra întregului spaţiu politic românesc, observăm că şi în matca altor partide apele sînt la fel de tulburi. Nemulţumiţi că în ultimii ani n-au mai avut parte de funcţii înalte nici în partid, nici în Guvern, unii social-democraţi au făcut din eşecul de la prezidenţiale un cap de pod, de pe care îşi varsă năduful împotriva actualei conduceri a PSD. Cîţiva dintre ei au fost îndepărtaţi din partid. Printre ei, Mircea Geoană, răzvrătitul de serviciu, cel care s-a visat întotdeauna liderul de drept al social-democraţilor, ba chiar şi preşedinte al ţării. El nu concepe în ruptul capului să stea pe vreun scaun oarecare în Parlament, la Palatul Victoria, sau pe Şos. Kiseleff, la sediul partidului. „Prostănacul“, cum îl dezmierdau unii social-democraţi, vrea întotdeauna sus, la prezidiu, cu microfonul doar în faţa sa şi cu bagheta politicii în mîna stîngă. Probabil că în oglindă se vede vreun doctrinar de talia lui Constantin Dobrogeanu Gherea ori Paul Bujor. Ambiţios, dar mai ales ofuscat, visează să creeze un nou partid social-democrat, cu ajutorul Victoriei Nuland şi al eruditului Marean Vanghelie-Almanahe, deşi ştie bine că, sub şefia sa, PSD s-a zbătut într-un permanent anonimat. Este imposibil ca vajnicul frustrat să închege o formaţiune politică de stînga, capabilă să treacă pragul parlamentar. PSD vine din Istorie şi nu poate să se împiedice de asemenea gălăgioşi şi neputincioşi care, din punct de vedere politic, se află încă la grădiniţă. În acelaşi timp, Geoană este nemulţumit că Guvernul Ponta nu i-a oferit portofoliul Externelor, convins fiind că o asemenea funcţie i se potriveşte mănuşă, lui şi numai lui. Mircea Geoană a mai fost ministru de Externe. Dar fără nici o relevanţă. Mă mir că pînă acum nu ne-a spus că, în diplomaţie, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Titulescu, Grigore Gafencu, Corneliu Mănescu, Ştefan Andrei, Nicolae Ecobescu, Valentin Lipatti şi Vasile Gliga au fost nişte pigmei pe lîngă el. Desigur, pentru multele şi dureroasele eşecuri pe care România le-a înregistrat în domeniul politicii externe, pe parcursul ultimilor 25 de ani, nu-i responsabil doar Mircea Geoană. El este doar unul dintre ei. Înainte de 1989, România figura printre cele mai active ţări în plan diplomatic. În 1959, la 4 ani de la intrarea României în ONU, reprezentantul ţării noastre intra în rîndul vicepreşedinţilor forului mondial, iar în 1969, Corneliu Mănescu era desemnat preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale. Încă din 1961, ţara noastră fusese aleasă membră nepermanentă a Consiliului de Securitate, pe termen de un an. În 1965, România era membră a Consiliului Economic şi Social al ONU, pentru o perioadă de 3 ani, după ce, în 1964, fusese desemnată să facă parte din Comisia Specială a ONU, însărcinată cu elaborarea principiilor de drept internaţional, referitoare la relaţiile prieteneşti de cooperare între state, iar în anii ’70-’80, Adunarea Generală a ONU a adoptat o serie de iniţiative ale ţării noastre, vizînd, printre altele, promovarea idealurilor de pace şi respect reciproc în rîndul tineretului şi lărgirea relaţiilor economice internaţionale. Rezoluţia referitoare la iniţierea unor acţiuni pe plan regional, în vederea îmbunătăţirii relaţiilor de bună vecinătate între state europene, aparţine unor sisteme sociale diferite, în acest sens existînd multe documente politice şi diplomatice, care s-au bucurat de un larg ecou în viaţa internaţională.

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI