Realităţi şi perspective (6)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

În acele vremuri, ţara noastră era puternic implicată în marile probleme ale apărării păcii în lume. În 1959, România făcea parte din Comitetul celor 10 state pentru dezarmare, de la Geneva, alături de SUA, URSS, Marea Britanie, Franţa, Italia, Canada, Polonia şi alte ţări. Să mai amintim că România a fost primul stat socialist care a reluat relaţiile diplomatice cu Republica Federală a Germaniei. În acei ani, de puternică efervescenţă pentru diplomaţia românească, ţara noastră era vizitată de personalităţi politice de prim rang, precum Richard Nixon, Gerald Ford, Nikita Hruşciov, Ciu En-lai, Charles de Gaulle, Willy Brandt, Indira Gandhi, de unele capete încoronate, de numeroşi şefi de parlamente şi de guverne, miniştri de Externe şi alţi reprezentanţi de seamă ai vieţii internaţionale. O tempora! O mores! Astăzi, nici nu ştim dacă mai facem parte din ONU. Cu Mircea Geoană, PSD n-a rupt gura tîrgului nici pe plan ideologic şi nici în politica externă. Ca să nu mai vorbim de alţi pesedişti de frunte, precum Radu şi Alexandru Mazăre, preocupaţi mai mult de carnavaluri braziliene şi de afaceri suspecte, sau de Ioan Rus, vajnicul cal troian băsist în cetatea social-democraţilor, ori de Viorel Hrebenciuc şi Miron Mitrea, activişti ce au vocaţia căpătuielii în sînge. În PSD, unde, pe ici, pe colo, nu mai miroase a trandafiri, ci a euroi sulfuroşi, se simte o acută nevoie de primenire. Altfel, pesediştii vor ajunge o gaşcă pedelistă. Schimbarea gărzii la Cotroceni i-a zguduit şi pe liderii unor partide mici, care nu-şi prea vedeau lungul nasului. UNPR avansează ideea despărţirii de PSD, deocamdată în surdină, preconizînd migrarea spre tabăra liberală. Nu-i vorba de nici o surpriză. De cînd s-au desprins de PSD, uneperiştii n-au făcut altceva decît să stea pe furca fîntînii, aşteptînd să vadă în ce parte se înclină cumpăna. La rîndul lui, Partidul Conservator, a cărui verticalitate se află la concurenţă cu trestia bătută de vînt, îşi caută cu înfrigurare un lider dreptaci, ca să se poată avînta pe cont propriu în alegerile parlamentare. Riscul nu-i deloc mic. N-ar fi, însă, o tragedie naţională dacă formaţiunea lui Dan Voiculescu nu s-ar mai regăsi pe eşichierul politic. România n-a avut partid conservator timp de vreo 8-9 decenii, dar nici nu i-a simţit lipsa. PMP (pînă mai ieri, Partidul Mironosiţei din Pleşcoi, dar de acum – Partidul Mincinosului Pilangiu), se află în pragul falimentului. În zadar s-a străduit Elena Udrea să-şi salveze garsoniera politică de la demolare, încercînd s-o infiltreze în melanjul penelisto-pedelist. Zbaterile sale s-au lovit de cerbicia buldogului Blaga, ca de o cazemată antiatomică. Creatura politică băsăsciană nu a putut să pătrundă nici la Cotroceni cu fărîmiţa ei de partid, fiindcă Iohannis nu auzise de o astfel de forţă politică. Se vede treaba că în curtea Cotrocenilor nu se mai poate sări gardul noaptea, dar nici ziua. Un alt partid minuscul, mai mult mort decît viu, este PNŢCD. Ajuns o dărăpănătură, aşa cum arată şi sediul său pe dinăuntru, istoricul partid se duce încet, dar sigur, pe drumul fără întoarcere.

Buimăceala generală care s-a instalat în viaţa noastră politică, încă înainte ca 2015 să fi ajuns la fruntariile României, nu prevesteşte nimic bun. Dacă pînă mai ieri asistam la o luptă anticorupţie semănînd cu jocul de-a hoţii şi vardiştii, în care primii triumfau mai de fiecare dată, astăzi ne găsim într-un crîncen război mafiot, în care beligeranţii nu se mai deosebesc unii de alţii. Într-o asemenea încăierare, partidele sînt neputincioase, gata să cadă ca popicele. De altfel, în ultimii 25 de ani, în ţara noastră au dispărut circa 100 de partide, e drept, ivite după 1990, precum ciupercile după ploaie. Referindu-se la noile formaţiuni politice, încropite pe la colţ de stradă, cu oameni vechi, excluşi din alte partide, preşedintele PRM, dr. Corneliu Vadim Tudor, scria, cu autoritatea unuia din puţinii politicieni autentici pe care îi mai are, astăzi, ţara: „Toate combinaţiile posibile şi imposibile nu pot masca realitatea: partidele politice au murit în România. Ele abia îşi trăgeau sufletul şi în perioada interbelică, dar erau ţinute la fereastră de nişte mari personalităţi: Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ionel I.C. Brătianu, Constantin Argetoianu, I.G. Duca ş.a. Astăzi, ţara nu mai are asemenea valori, care să dea viaţă unor doctrine şi să fie urmate de mulţimi de oameni. Chiar aşa: cine să-i urmeze pe Ghiţă şi pe Vanghelie? Care dintre ei ar fi Iorga şi care Brătianu?”. O asemenea realitate nefericită, sub semnul căreia a început anul 2015, este în măsură să agraveze situaţia politică, economică şi socială şi să arunce ţara într-o fundătură fără ieşire. Românii sperau ca, după plecarea lui Traian Băsescu de la Palatul Cotroceni, în viaţa lor şi a ţării să se producă profunde mutaţii: funcţionarea unei justiţii egale şi corecte pentru toţi cetăţenii, elaborarea unor proiecte eficiente pentru redresarea economiei şi ameliorarea nivelului de trai. Din păcate, realităţile de care ne lovim încă de la începutul acestui an nu îndreptăţesc aspiraţiile românilor. Cum să se întărească palida noastră democraţie, cînd este biciuită dinspre toate puterile statului? Cum să vorbim despre statul de drept, cînd noul preşedinte vrea să obţină, indiferent prin ce mijloace, întreaga Putere? Se poate gîndi cineva la statul de drept, cîtă vreme, sub pretexul independeţei totale, Justiţia taie şi spînzură în mod politic şi partizan, fără să răspundă în faţa cuiva? Independenţa Justiţiei este una – şi ea trebuie respectată de toţi cetăţenii, inclusiv de preşedintele ţării -, iar controlul asupra puterilor statului este alta. Dacă nu se va înţelege acest lucru, riscăm să ne întoarcem la tipul de justiţie practicat în perioada totalitarismului. Şi aşa se vorbeşte, tot mai insistent, despre o dictatură a procurorilor. Cît despre statul social, probabil că din el nu va mai rămîne nimic, nici măcar acea spoială sub care funcţionează astăzi, din moment ce FMI, cerberul fără botniţă al capitalismului sălbatic, îi cere Guvernului Ponta să renunţe la acordarea de ajutoare sociale. În faţa unor asemenea măsuri capitaliste inumane, mă întreb: are idee madame Christine Lagarde cam cîte sute de mii de copii şi de bătrîni din România ar muri de foame şi de frig, fără aceste amărîte ajutoare sociale?

(va urma)

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI