Realităţi şi perspective (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Ce am cîştigat înlăturînd dictatura comunistă, care ne extermina psihic, avertizîndu-ne să nu vorbim nici în vis despre crimele sale, pentru a o înlocui cu democraţia capitalistă, care ne ucide fizic, luîndu-ne pîinea de pe masă şi lemnele din vatră? Mai putem spera, oare, la o schimbare politică profundă în România? În situaţia de astăzi, nimeni nu mai aşteaptă minuni. Dimpotrivă, nu este deloc imposibil ca milioane de cetăţeni, scîrbiţi total de politicianismul mafiot, practicat de liderii partidelor, de parlamentari, de miniştri şi de alţi demnitari, la adăpostul învestiturii directe sau indirecte prin vot, iar pe de altă parte profund nemulţumiţi de amestecul brutal al autorităţilor comunitare, al forurilor economico-financiare internaţionale şi al societăţilor multinaţionale în viaţa societăţii noastre, să nu se mai prezinte la urne, accentuînd starea de haos din ţară, dar sancţionînd drastic boala incurabilă care sufocă România. Mult mai rău ar fi ca nemulţumirea românilor să se manifeste în stradă, cu consecinţe pe cît de grave, pe atît de imprevizibile. Perpetuarea inconştienţei politice poate favoriza oricînd declanşarea unor asemenea evenimente periculoase. Ce reviriment economic s-ar putea produce în acest an, într-un Stat ca al nostru, total dezindustrializat, reîntors la agricultura de subzistenţă de acum un mileniu? La ce miracol de dezvoltare să ne mai aşteptăm într-o Românie decăzută de la stadiul de ţară mediu dezvoltată la una bananieră, despuiată de forţa de muncă, deposedată de resursele naturale şi înglodată în datorii? Ce perspective se mai pot deschide în faţa României, care în perioada post-socialistă şi-a pierdut total independenţa economică şi politică, transformîndu-se într-un apendice al noului imperiu colonial, deghizat sub numele de Uniunea Europeană? Ne-ar trebui cîteva decenii să ieşim din starea de colaps în care ne-a aruncat capitalismul, după care am alergat cu limba scoasă. Avem nevoie de timp, dar mai ales de oameni. Avem imperioasă nevoie de o strategie naţională pe 10, pe 20 de ani, la a cărei înfăptuire să se înhame, cu nădejde, toate forţele politice ale ţării, întregul popor. Dar lucrul cel mai greu, dacă nu imposibil, este acela al realizării unui consens naţional, într-o societate ca a noastră, zdruncinată din toate încheieturile: mental, sufletesc, uman, dar mai ales naţional. Situaţia pare, într-adevăr, mai mult decît dramatică. Se pare că anul 2015 nu are în calendarul său nici un fel de perspective pentru români. Dar să nu disperăm. La capătul celui mai întunecos tunel sclipeşte, întotdeauna, o luminiţă salvatoare. Aşa cum în organismul nostru (în plasma din sînge) se găseşte o substanţă albuminoasă, capabilă să distrugă infecţiile microbiene, şi societatea omenească îşi produce, în momente critice, ,,anticorpii“, cu ajutorul cărora înlătură focarele periculoase de natură politică, economică şi socială. Să ne uităm la Grecia, ţara în care democraţia a mijit încă din sclavagism, acolo unde cu cîtva timp în urmă electoratul, apăsat din greu de urmările crizei economice, a încredinţat guvernarea unui partid care luptă împotriva politicii de austeritate, impusă de principalii lideri ai Uniunii Europene. Aşa cum scriau, în acele zile, unele dintre marile ziare occidentale, semnificaţia votului din Grecia depăşea mult valoarea unei simple victorii a stîngii radicale. Opţiunea grecilor întărea speranţele altor partide radicale din Europa, precum Podemos din Spania, Frontul de Stînga din Franţa, condus de Jean-Luc Mélenchon, şi altele. Nu este exclus ca ecoul unui asemenea eveniment să se resimtă şi în ţara nostră, unde Partidul România Mare ar putea să devină, într-o bună zi, forţa naţională care să relanseze speranţele întregului popor. Sînt pe deplin convins de posibilitatea unei asemenea cotituri istorice în viaţa acestei ţări, întrucît PRM nu este un partid de stînga, ori de dreapta, nu este un partid radical şi nu are nici cea mai mică tangenţă cu extremismul, invocat cu atîta patimă de formaţiunile politice care, în ultimii 25 de ani, aflîndu-se la guvernare, au distrus România. Pe de altă parte, slujind cu profund devotament Interesul Naţional, militînd fără încetare pentru propăşirea patriei, pentru independenţa şi suveranitatea ei, PRM conferă ţării, prin propriul exemplu, garanţia statorniciei politice. În cei 24 de ani de existenţă, Partidul România Mare nu şi-a schimbat numele, crezul ideologic, programul şi nici liderul, rămînînd mereu acelaşi adversar înverşunat al minciunii, hoţiei şi fraudei, al laşităţii şi trădării şi, în acelaşi timp, un apărător de nădejde al trecutului şi prezentului nostru ca naţie, un luptător neobosit pentru înfăptuirea marilor idealuri ale Neamului nostru, însă, în primul rînd, al reîntregirii ţării. Nu se poate ca, într-o zi, asemenea înalte şi nobile aspiraţii să nu-şi găsească ecoul cuvenit în inimile şi conştiinţa milioanelor de români, care s-au săturat pînă peste cap de politica antidemocratică, antipopulară şi antiromânească a partidelor de dreapta şi de stînga, fundamentată pe minciună, demagogie şi corupţie, pe complicităţi cu mafia străină şi pe sacrificarea Interesului Naţional. Neputinţa actualelor forţe politice de a scoate ţara la lumină din haosul şi bezna în care tot ele au cufundat-o, incapacitatea sau, poate, doar dezinteresul puterilor Statului de reinstaurare a normalităţii în viaţa societăţii noastre, precum şi tratamentul colonial la care este supusă ţara de către noile structuri europene vor grăbi, fără îndoială, radicalizarea alegătorilor, aşa încît, la viitorul scrutin parlamentar, în România să se producă o surpriză cu mult mai mare decît cea din Grecia. Să nu uităm acele înţelepte vorbe din bătrîni, care spun că n-aduce anul (2015) ce poate aduce unul din cele 8.760 de ceasuri ale sale.

Sfîrşit

NICOLAE DĂSCĂLESCU

COMENTARII DE LA CITITORI