Recunoaştere deplină a operei Tribunului: ,,Corneliu Vadim Tudor e una dintre cele mai importante personalităţi din Istoria literaturii române“

in Alte știri

O emoţionantă ,,Odă limbii române“ a pus Corneliu Vadim Tudor (n. 1949) la începutul volumului său ,,Poezii“ (1977). Găsim în această odă, scrisă sub forma unui sonet, viguroase desfăşurări ritmice, rime de mare rafinament sonor, o atentă distribuire a tropilor, dar mai ales un elogiu patetic, plin de dragoste şi de entuziasm, adresat frumuseţii unice şi farmecului limbii noastre.

Revărsarea lirică atotputernică, îngemănarea paradoxală de entuziasm, energie şi expresivitate atent controlată au sens ascendent şi se încheie cu o mărturisire de credinţă faţă de limba care ne dăruieşte un bine suprem – propria noastră identitate:

,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată,

Oricît am fi de falşi sau de fireşti,

Ne regăsim sfioşi cu toţii, iată,

În templul limbii noastre româneşti.

 

Ea urcă din adînc, ca dintr-un crater

Topind în lavă fiece cuvînt,

Căldură e, de stea, şi alma mater

Şi n-are seamăn pe acest pămînt.

 

Oh, bocet e, şi dans, şi zeitate

Care îşi paşte turma între crini,

E geniul bun ce-n tîmpla ţării bate

 

Şi dacă astăzi luminaţi trăim

Şi inimile noastre-s fermecate

Cuvine-se, şi ei, să-i mulţumim“.

 

Faptul că, în zilele noastre, poeţi de strălucită vocaţie îşi exprimă entuziasmul şi devotamentul faţă de anumite idei sau valori apelînd la forma lirică a odei arată că ea corespunde unor trăsături fundamentale ale naturii umane.

Este, deci, uşor de prevăzut că şi în viitor oda îi va atrage pe cei mai buni dintre poeţii lirici. (pg. 425-426)

* * *

O satiră atroce, desfăşurată în ritmuri energice, plină de repulsie, blesteme şi dispreţ, ne-a dat Corneliu Vadim Tudor în ,,Mioriţa“, evocare încărcată de sentimentul tragicului şi al revoltei faţă de istorica mîrşăvie politică de la Yalta, înfăptuită contra românilor de către Franklin Delano Roosevelt (preşedintele Statelor Unite ale Americii, în 1933-1945), Winston Churchill (primul-ministru al Marii Britanii, în 1940-1945) şi Iosif Vissarionovici Stalin (dictatorul comunist de la Moscova, în 1922-1953), ,,farmazoni fără ruşine“, cum spune poetul, care au decis, în ascuns, într-o atmosferă de funestă înţelegere, cinism şi dispreţ criminal faţă de orice normă morală sau de drept internaţional, trecerea unor ţări şi popoare întregi din Europa sub sîngeroasa dominaţie a Uniunii Sovietice.

,,Mioriţa“, precizează Corneliu Vadim Tudor, este o poezie scrisă ,,în amintirea uriaşei crime de la Yalta“.

În vechea baladă populară existau doi ciobani ucigaşi, care pregăteau moartea celui de-al treilea, un tînăr de o frumuseţe şi de o bunătate suprafireşti.

În ,,Mioriţa“ lui Corneliu Vadim Tudor există trei călăi, ,,trei arhangheli negri“, care atentează în ascuns la viaţa românilor şi a ţării lor, România. Revolta poetului capătă forma unei prelucrări originale a unuia dintre cele mai importante mituri ale românilor. Exprimarea revoltei este amestecată cu satira şi cu blesteme cutremurătoare.

Iată cum se desfăşoară satira lui Corneliu Vadim Tudor:

 

,,Erau trei arhangheli negri, trei jivine mameluce,

gadini crude şi spurcate, zgripţori dintr-un fund de lac,

farmazoni fără ruşine, dar-al cerul să-i usuce

tot vărsat în cruci, şi ciumă, şi-ncleştări fierbinţi de rac.

Putrezi-le-ar cuibul minţii şi-al măselelor în ape,

pune-le-ar ucigă-l toaca jugul lui de lipitori,

aibe jerăgăi sub limbă, cleştii capului le crape,

smoala iadului să fiarbă pînă şi-n copiii lor.

Aripa Satanei fi-le-ar groapa, candela şi mila,

să-i izbească Avestiţa cu copitele în gît,

Navadaria şi Grompa, Avezuha şi Hulila,

Tiha, Prava şi Nicozda să le ţină de urît.

Risipească-le mormîntul ciori conofăite-n bale,

boaşele le steie-n gură ca-n Hieronymus Bosch

în piroane înroşite inima li se răscoale

să le ciugulească splina viermii hadesului, groşi.

Ei mi s-au sfădit în taină turma Domnului s-o-mpartă,

rătăcită pe coclauri încăpuse-n ghiara lor

pe de-a-ntregul, sau jumate, sau pe sfert tăiau pe hartă“.

 

Pentru ,,Mioriţa“, criticul, istoricul literar şi esteticianul Edgar Papu (1908-1993), una dintre cele mai importante personalităţi ale culturii române în a doua jumătate a Secolului al XX-lea, îl compara pe Corneliu Vadim Tudor cu Tudor Arghezi, adăugînd că ,,această capodoperă va rămîne vie cît şi literatura română“ (Edgar Papu, ,,Poetul prin excelenţă“, în vol. Corneliu Vadim Tudor, ,,Carte românească de învăţătură“, Bucureşti, 1990, pg. 7). (Pg. 450-451)

* * *

Poetul Corneliu Vadim Tudor şi-a intitulat un volum de poezii scrise departe de ţară ,,Epistole vieneze“ (1979).

Tot el a compus ,,Epistola slugerului Tudor către Iordache Olimpiotul“, o emoţionantă evocare lirică a puterii de sacrificiu a unei personalităţi care are vocaţia faptelor eroice, ,,Scrisoarea vizionară a lui Niceta Remesianul către Paolin de Nola (Sec. IV e.n.)“, ,,Epistola unui martir de la Mărăşeşti către trădătorii de ţară“ şi ,,Epistola lui Ienăchiţă Văcărescu către fanarioţi la anul 1790“, capodopere lirice susţinute de un puternic sentiment patriotic, de elanul mărturisirii şi de o rafinată utilizare a resurselor expresive ale limbii române. Ele au apărut în volumul ,,Saturnalii“, publicat de poet în 1983. ,,Saturnalii“ este un important reper în evoluţia liricii româneşti contemporane.

Creaţiile lui Corneliu Vadim Tudor demonstrează elocvent faptul că epistola, ca specie (formă, instituţie) străveche a genului liric, are capacitatea de a exprima convingător, în forme de un superlativ rafinament expresiv şi intelectual, problematica epocii noastre şi, îndeosebi, ţelurile care orientează evoluţia culturii române şi europene, în care ne înscriem. (pg. 495)

* * *

Şi Al. Macedonski (1854-1920), N.D. Cocea (1880-1949), Ion Vinea (1895-1964), Zaharia Stancu (1902-1974), Corneliu Vadim Tudor (n. 1949) s-au impus în literatura noastră ca mari pamfletari. (pg. 501)

* * *

Corneliu Vadim Tudor a pus ca epigraf al poeziei ,,Baladă de om tînăr“ (I) un scurt extras din opera Sfîntului domnitor Neagoe Basarab: ,,Unde este clipeala ochilor şi vederile lor? Iată, se topiră…“. Este un epigraf care atrage atenţia asupra conţinutului sentimental, nostalgic, al poeziei.

Tot Corneliu Vadim Tudor ne oferă, imediat după titlul poeziei ,,Testamentul lui Procopius din Cezareea“, surprinzătorul epigraf: ,,Celor două fiinţe care sălăşuiesc în mine“. Este, desigur, o mărturie lirică despre marile tensiuni care sfîşie gîndirea şi simţirea eroului liric.

În schimb, epigraful pe care Corneliu Vadim Tudor l-a aşezat după titlul poeziei ,,Iluzie“ are caracter moral-filozofic: ,,Zeii îi înalţă pe muritori numai ca să-şi bată joc de ei şi să îi trîntească mai de sus. Zicere veche“. (pg. 504)

* * *

Poetul Corneliu Vadim Tudor (n. 1949), una dintre cele mai importante personalităţi din Istoria literaturii noastre, a publicat un volum intitulat ,,Distihuri“ (2006). Fiecare dintre aceste distihuri, de o perfectă simetrie formală, este un model de concentrare lirică şi de comunicare figurată, concisă, a unei idei morale, filozofice, estetice sau civice. De altfel, Corneliu Vadim Tudor a creat şi cîteva mii de aforisme de o riguroasă ţinută speculativă.

În distihurile lui Corneliu Vadim Tudor găsim un strălucit exemplu de poezie filozofică.

 

,,Copilărie, tu nu poţi să mori,

Mai stărui în parfumuri şi culori“.

Sau:

,,Doar cîţiva oameni sfinţi care se roagă

Ţin în spinarea lor Planeta-ntreagă“.

Sau:

,,Ninge-n Cişmigiu. Ce feerie!

Unde te-ai ascuns, copilărie?“

Sau:

,,Mai buni ca virtuozii şi mai entuziaşti

Sînt clopotarii simpli, în Sfînta zi de Paşti“.

Sau:

,,Eu sînt cel mai rău duşman al meu,

Nimeni nu îmi face ce-mi fac eu“.

Sau:

,,Ce pot să scriu ca să vă fiu pe plac?

Tot ce-i măreţ s-a spus. Mai bine tac“.

Sau:

,,Nu trebuie să-mi spună nici Goethe, nici Horaţiu

Că-n dragoste şi-n ură femeia n-are saţiu“.

Sau:

,,Mi-e rău afară, mi-e urît în casă,

Pînă şi clipa asta-i mincinoasă“.

Sau:

,,Nopţi albe, de lectură şi de scris,

Asta mi-e viaţa. Restul este vis“.

Sau:

,,Ca un tren fără nici o fereastră

A trecut generaţia noastră“.

Sau:

,,Ce-i şleahta de fantome ce bîntuie pe-aici?

Revin azi, prin odrasle, agenţii bolşevici“.

 

Datorită concentrării lirice şi faptului că ideea poetică trebuie să fie exprimată clar, distihul (sau biversul) seamănă cu aforismul, respectiv, cu o cugetare enunţată într-o formă concisă, memorabilă, demnă de a fi asociată cu reflecţiile existenţiale de maximă generalitate. Doar marii poeţi susţinuţi de o puternică vocaţie speculativă reuşesc să scrie distihuri emoţionante. (pg. 620-621)

Prof. univ. dr. MIHAIL DIACONESCU

(Fragmente din tratatul în 3 volume ,,Teologia ortodoxă şi arta cuvîntului“,

Editura Doxologia, Iaşi, 2013)

 

Distihurile lui Vadim: fuga vîntului din zorii zilei cu o luntre plăsmuită de zugravii de supţire.

În luntre, sprijinit de bradul catargului, Poetul; la lopeţi: Visătorul; la cîrmă: Pamfletarul.

Iar distihurile: fuga miresei din altar şi rătăcirea întoarcerii în lumea fetelor cu două şiruri de plopi tremurători mărginind lumina unui rîu de mesteceni. Cîteodată. Pentru că-n alte dăţi Poetul întoarce foaia şi Pamfletarul scoate-n poiană cîinele cu privirea ceacîră.

Poetul, cîntec a două căderi de ape inundînd auzul, topeşte mirări în icoane, deschide asfinţituri de soare şi răsărit de stele la ţărmul mării. Visătorul dă ocoale prin linişti sparte cu dorul de vin mînăstiresc.

„Ninge-n Cişmigiu. Ce feerie!

Unde te-ai ascuns, copilărie?“

Visătorul scutură brăţări, aprinde focuri roz şi focuri de smarald, azvîrle-n cerul cu nori de cristal păsări care zboară prin trecut; durerea lor, obosită ca florile spre sfîrşitul zilei, şi la fel de plină de miresme, intensifică voluptatea clipei. Pamfletarul, cufundat într-o tăcere jignită, ciopleşte buşteni de marmură, ca să izbucnească amar:

„Mi-e rău afară, mi-e urît în casă

Pînă şi clipa asta-i mincinoasă“.

Sau:

„Mai buni ca virtuozii şi mai entuziaşti

Sînt clopotarii simpli, în sfînta zi de Paşti“.

 

Şi apoi, cu irepresibilă mînie:

„Fiecare imbecil solemn

Va muri pe limba lui de lemn“.

Distihurile lui Vadim aduc în clipa mîniei cu un galop sălbatic printre şiruri de frîie scuturate. O mînie lacomă de plecări.

Şi după scurtele asprimi, o măsuţă într-un iatac, o ulcică de lut cu două flori de cîmp:

„Eu sînt cel mai rău duşman al meu

Nimeni nu îmi face ce-mi fac eu“.

Patru arţari în fundul grădinii, o mică pajişte de trifoi, o lebădă pe rîu, o ploaie pe livada cu caise cît ouăle, cu pere văratice culese cu hoţoaica de lemn. O livadă fermecată, o grădină secretă cum au numai poeţii. Mănunchiuri de flori de salcie, miresme de tei, o bătrînică mulgînd o măgăriţă, pentru făcut farmece. Şi tristeţea că:

„Lui Dumnezeu Îi facem loc în noi

Doar cînd scăpăm de patimi şi nevoi“.

Distihul – ale lui Vadim se cer citite în cercul de lumină al veiozei, cînd în perdele se îngînă amurgul – e cel mai adesea un gînd dublu, menit să se schimbe în ecou. Un cuib de rîndunică sub streaşina palatului plăcerilor. O expresie de superioritate din umbra Istoriei. Pecetea tangalei aplicate pe crupa mînzului roib. Un fluture ochi de păun. Un sigiliu pe gura amforei purtată de-o grecoaică. Un strop de vrajă. Fuga miresei din altar. Iar cele mai izbutite din cartea lui Vadim seamănă cu două cheutori de fier din coasta hanului la care-ţi legi caii pe drumul către nunta de la Caana Galileei.

FĂNUŞ NEAGU, mai 2006

COMENTARII DE LA CITITORI