REFLECTOR ANTICORUPŢIE

in Alte știri

 

 

rubrică de George Roncea

 

* Criza sistemică a României; * Corupţia generalizată;

Scufundarea elitelor; * Pierderea pămîntului ţării.

 

 

Sistemul politic din România se afla într-o gravă criză de legitimitate, care începe cu legitimitatea instituţiei Parlamentului, devenită redută a pseudopoliticienilor arondaţi grupurilor de interese transpartinice. Corupţia a devenit emblematică, practic este un mod de viaţă. Comunităţile locale sînt captive unui Sistem care-şi asigură perpetuarea prin funcţia Rotativei. În acest Sistem, pus la punct în ultimele două decenii, prin rotaţie, corupţia a consolidat Oligarhiile judeţene şi municipale şi s-a constituit, încă din timpul fesenismului, într-un circuit al spolierii, al mitei, al fraudei. Singura veste bună pînă acum este punerea sub acuzare a Tartorului de la care a pornit totul – Ion Iliescu, deocamdată doar pentru crimele de la Represiunea din iunie 1990.

Însă deja, conform hărţii politice de azi a României, frontierele interne au fost străpunse, guvernul care controlează teritoriul românesc nu prea are vreo treabă cu românitatea, este format din persoane care se autoidentifică drept alogeni asociaţi cu o lumpenburghezie care maimuţăreşte boieria. Pîrghiile statului au fost preluate şi folosite de Carteluri şi Mafii organizate într-o maşinărie a infracţiunilor, care au reuşit crearea unei baze a organizaţiilor negre ale societăţii româneşti. Corupţia este endemică – vectorul de propulsare fiind în principal factorul politic. Cu toţii participă la o diversiune generalizată, care fură tinerilor şi ţara, şi viitorul. De aceea, tinerii de azi, cu toţii, vor să plece aiurea, pentru a-şi face un rost. O statistică recentă se referea la 46% dintre tineri – care vor să plece. Şi care chiar pleacă. Cadrele Serviciilor Militare care ar trebui să apere România, cu preţul vieţii, sînt, de fapt, agenţii şi vătafii unui neocolonialism feroce şi rapace, pus pe înhăţat tot, mai ales pămîntul şi bogăţiile subsolului şi pe destructurarea a ce a mai rămas din capacităţile de producţie pe care România s-a luptat din răsputeri să şi le întemeieze, în opoziţie cu URSS, peste 25 de ani.

Noii stăpînii de acum ţintesc şi prostituarea corpurilor de dascăli, zdrobirea sufletelor tinerei generaţii şi deturnarea identitară – prin condiţionare operantă, a teoriei celebre a lui B.F. Skinner, utilizată de bolşevicii ruşi în odiosul experiment al Reeducării. Asistăm neputincioşi la accentuarea fracturilor sociale, care au transformat România într-un cîmp de bătălie în care

s-a risipit cam tot ceea ce a însemnat un sistem de valori, coeziune socială şi normalitate tradiţională. Toate acestea, plus desfigurarea identitară a României şi nimicirea tuturor resurselor sale de patrimoniu.

Cartelul burgheziei roşii, a oportuniştilor şi foştilor nomeclaturişti s-a constituit ca o Reţea indestructibilă, concrescută în inima Statului. Cartelul a organizat aproape militar Marele Jaf Naţional, care a debutat sub patronajul lui Iliescu şi Roman şi a continuat neîncetat, vreme de peste două decenii, sub toate guvernările care s-au succedat.

Avem de-a face cu mişcare de rupere a instituţiilor statului, parazitate de sus pînă jos, iar imaginea de ansamblu arată ca o fractură multiplă, o dezarticulare, o criză instituţională generalizată, o criză a elitelor şi un fenomen al dezaxării, un blocaj identitar, deoarece România noastră nu mai are nici un fel de axă. Forţe dominante ale unui Sistem ce se impune prin forţă acţionează ca forţe dissolutive, iar forme de rezistenţă, de tip naţionalist, care să încerce măcar să îngrădească sau să frîneze acţiunea acestor forţe nu există la noi. Absolut toate formaţiunile politice din România sînt internaţionaliste, pe de o parte, şi controlate la vîrf de infractori şi securişti, fără mamă, fără tată, fără ţară, organizaţi în haite de jefuitori. Mafia de stat şi de partid conlucrează pe deplin cu forţele destructurante de „Afară“. Întregul sistem politic românesc este, de fapt, o Rotativă, iar angrenajele sînt cuplate între ele, funcţionînd pe o dinamică periferială şi subalternă faţă de orice vine de „Afară“.

Este un fel de sindrom al supunerii faţă de (orice) Înaltă Poartă aflată temporar pe poziţii… înalte. Fie ea Poarta de la Moscova, fie din orice altă parte. Acest sindrom asigură celor de „Afară“ perpetuarea dominaţiei asupra românilor, indiferent de epocă.

Desfăşurarea Marelui Jaf Naţional a avut loc pe mai multe segmente. Industria, agricultura, băncile au fost primele ţinte. Specialiştii au apreciat că, în ultimii 20 de ani, pagubele înregistrate de România, din cauza distrugerii fondurilor fixe (uzine, fabrici, flotă, bănci, staţiuni turistice, IAS-uri, sisteme de irigaţii etc.) şi a prăbuşirii producţiei au depăşit 200 de miliarde de euro. La care se adaugă şi pagubele produse de jaf şi corupţie. După anul 1989, în România, crima organizată a intrat într-o strînsă relaţie cu actele de corupţie. Factorii politici au acoperit, sau au patronat infracţiuni, contribuind major la destructurarea economiei.

Foarte pe scurt, se poate schiţa o schemă a modelului de acţiune:

În sectorul financiar-bancar

Cu sprijinul şi acordul factorilor de decizie de la nivel central şi local, selectaţi de Aparatul de partid şi promovaţi prin reţeua conspirată a Serviciilor, au fost concepute operaţiuni de creditare preferenţială a unor firme private, fără garanţii, astfel că, din cauza insolvabilităţii debitorilor, nu au putut fi recuperate creanţe de ordinul sutelor de miliarde de lei şi al milioanelor de dolari.

Totodată, o parte a sistemului bancar din România a fost utilizată pentru spălarea banilor murdari rezultaţi din afacerile de mare contrabandă, acte de evaziune fiscală, trafic de droguri, furturi de maşini etc. Unele bănci româneşti s-au folosit de paradisurile fiscale din Cipru, Elveţia, Insulele Virgine şi din alte zone.

Falimentul unor instituţii bancare a avut efecte dezastruoase asupra agenţilor economici, asupra altor societăţi bancare şi persoane fizice, punînd în pericol, în final, stabilitatea socială şi politică a ţării. Cîteva modalităţi de comitere a infracţiunilor din acest domeniu:

  • acordarea ori facilitarea obţinerii unor credite preferenţiale, de către diverşi funcţionari bancari, pe fondul unor acte de corupţie, ori al unor interese directe pe care le aveau în societăţile împrumutate;
  • emiterea unor documente de plată fără acoperire;
  • folosirea de către administratorii societăţilor a creditelor obţinute în interes personal, iar nu în interesul firmei;
  • acceptarea unor garanţii, ipoteci sau gajuri supraevaluate, ori folosite la obţinerea altor credite, pentru garantarea împrumuturilor;
  • acordarea de credite cu dobîndă subvenţionată.

Toate acestea au dus, în final, la falimentul unei serii de bănci, precum Dacia Felix, Credit Bank, Columna, Bancorex, Bankcoop, Banca Internaţională a Religiilor – banii cetăţenilor s-au evaporat şi apoi au sublimat în buzunarele Cartelului. S-au mai adăugat schemele piramidale, de la Caritas la FNI, SAFI, SOV Invest, Gerald. Sute de milioane de dolari au fost smulse de sub salteau românilor creduli, atacaţi în haită de specialişti ai vechii Securităţi, dar şi din SRI-ul „renuvelat“.

În sectorul construcţiilor de maşini

În acest sector s-a profitat de faptul că majoritatea capacităţilor de producţie au rămas în patrimoniul public, astfel că unii manageri au încheiat contracte dezavantajoase cu partenerii străini, motivaţi de avantajele materiale personale obţinute. De asemenea, stimulaţi financiar, managerii vechii reţele de partid au creat firme-căpuşă, pentru aprovizionare şi desfacere, în care au pompat tot profitul obţinut, aducînd firmele de stat în pragul falimentului.

În sectorul metalurgic,

siderurgic şi energetic

Şi în acest sector a funcţionat sustemul parazitării prin firme-căpuşă şi contracte dezavantajoase. În plus, s-au înregistrat comisioane confidenţiale, decontarea unor lucrări de investiţii şi de retehnologizare neefectuate etc. Dintre mijloacele folosite:

  • falsificarea documentelor de export cu privire la compoziţia chimică a materialelor, cantitate şi calitate;
  • falsificarea preţului la utilajele şi materiile prime importate, diferenţa în plus fiind încasată în străinătate;
  • falsificarea preţului la produsele exportate, invers faţă de cele importate;
  • casarea unor utilaje şi instalaţii fără să se ia măsuri de pază şi conservare;
  • concesionarea unor exploatări naturale către beneficiarii externi, cu falsificarea datelor despre calitatea terenului;
  • falsificarea sau trucarea unor licitaţii.

 

În domeniul petrolier

Cu toate că, în prima fază, Statul era acţionar majoritar în acest domeniu, s-au înregistrat interpuneri ale unor grupuri private, susţinute de către cercuri politice, care au deturnat o mare parte a profiturilor obţinute. Au fost importate mari cantităţi de petrol în sistem processing, dar acestea au fost valorificate la intern, fără plata impozitelor şi a taxelor vamale.

Au fost exportate mari cantităţi de produse petroliere, la preţuri mai mici decît cele interne, subvenţionate de către Statul Român, din valuta obţinută refinanţîndu-se importurile de ţiţei. Unele cantităţi s-au întors în ţară cu licenţe de import pentru a concura produsele Româneşti. Principalele repere ale industriei de profil, Petrom şi Rompetrol, au ajuns pe mîinile ruşilor, via Adrian Năstase, Patriciu, Isărescu şi restul clasei politice.

 

 

În domeniul naval

Cel mai edificator exemplu de corupţie de stat ridicată la rang de lege îl întîlnim în distrugerea Flotei româneşti, una dintre cele mai redutabile din centrul Europei. Practic, a fost desfiinţat transportul naval românesc, un sector economic de importanţă strategică.

Oligarhia transpartinică şi operaţiunea de destrămare a patrimoniului naţional

Oligarhia politică şi-a constituit structuri mafiote locale, unele cu ramificaţii internaţionale, controlînd finanţele, în economia, sistemul de relaţii externe. Pentru a-şi „adjudeca“ România, structurile mafiote locale au trebuit să se bată, din primele zile de după decembrie ’89, cu investitorii strategici vest-europeni, nord-americani şi din zona occidentală a Pacificului, cei care au venit aici cu resurse financiare, know-how şi capacităţi organizatorice mult superioare şi care „ameninţau“, astfel, să cucerească producţia, serviciile şi piaţa locală. Împotriva lor a fost declanşat, din primele momente ale anului 1990, un „război tăcut“, din care nu a lipsit nici una dintre armele avute la îndemînă: o birocraţie moştenită de la comunism, sufocantă, imposibil de penetrat, o legislaţie anti-investiţii (Legea 35/1990 nu permitea, practic, repatrierea profiturilor), proceduri legale greoaie, aberante, care te descurajau şi te făceau să renunţi, mecanisme administrative consumatoare de timp, stimularea premeditată a vechii mentalităţi socialiste.

Una dintre cele mai importante averi ale României – pămîntul – a fost, de la bun început, ţinta oligarhiei locale, dar şi a celor din afară. În domeniul agriculturii, sector de o importanţă strategică, s-a lucrat constant la distrugerea tuturor capacităţilor româneşti. Agricultura României se prezintă acum, ca mai toate domeniile vitale ale economiei, într-o situaţie jalnică, deşi era cel mai organizat domeniu din vremea socialismului.

Demonstrînd incompetenţă, inconştienţă şi ticăloşie, guvernanţii au împins în haos întreaga societate românească. Din start, agricultura a suferit cele mai profunde transformări distructive, prin legile lansate de regimul Iliescu în anii ’90. Marile exploataţii agricole – CAP, IAS, Asociaţiile intercooperatiste din sectorul vegetal şi animalier – care asigurau integral consumul intern şi care aduceau, anual, în bugetul statului peste

1 miliard de dolari prin produsele agroalimentare exportate – au fost dirijate în direcţia falimentului.

Rînd pe rînd, au fost devastate şi jefuite Cooperativele Agricole de Producţie, secţiile de mecanizare, complexele zootehnice, sediile unităţilor, instalaţiile de irigat şi de combatere a bolilor şi dăunătorilor, serele şi solariile, au fost distruse zeci de mii, chiar sute de mii de hectare de vii şi pomi de înaltă performanţă, locul acestora fiind luat de hibrizi obtinuţi secolele trecute.

Milioane de animale – vaci de lapte, tauri, vitele de reproducţie, oi, porci, păsări, cai – au părăsit grajdurile moderne şi marile complexe, construite cu trudă în zeci de ani, fiind transferate, temporar, în spaţii necorespunzătoare, pînă cînd au luat drumul abatoarelor. Debandada instalată în agricultură, corelată cu importurile masive de produse agroalimentare, s-a accentuat, an de an, începînd cu 1990 şi pînă în prezent.

Anarhia creată a fost stimulată, în continuare, prin iniţiativa FSN de a trimite într-un Parlament lipsit de responsabilitate Proiectul de lege privind fondul funciar, rămas în memoria tuturor ca Legea nr.18, poate cea mai nenorocită lege a României.

Cele aproximativ 4.000 de exploataţii agricole performante, cîte funcţionau la sfîrşitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de proprietăţi pe care Statul le-a abandonat cu totul. Fărîmiţarea terenului, impusă de Ion Iliescu şi Silviu Brucan, a constituit principala cauză a prăbuşirii producţiilor vegetale şi animale.

În perioada 1990-1996, au fost decapitalizate cele mai multe societăţi agricole de stat – fostele IAS – şi cele mai mari complexe zootehnice, iar guvernanţii au încercat să le aşeze cu un picior în economia de piaţa şi cu celălalt să rămînă în socialism. FPS-ul, condus de Emil Dima, sub atenta diriguire a lui Ion Iliescu, a decapitalizat tot patrimoniul industrial.

Astfel, s-a permis fostelor IAS-uri şi marilor complexe zootehnice să achiziţioneze, la preţuri liberalizate, mărfuri industriale necesare agriculturii, în timp ce produselor agricole obţinute de aceste unităţi li s-au fixat preţuri de desfacere fixe, mult inferioare preţului de cost. Pentru o aparentă protecţie socială, guvernul a reuşit să înglodeze în datorii fostele IAS-uri, pentru că acele cheltuieli erau, de fiecare dată, mai mari decît veniturile. În plus, băncile au exercitat presiuni insuportabile prin dobînzile practicate, generînd penalităţi la credite, la dobînzi şi chiar penalităţi la penalităţi. Firmele-căpuşă ale clientelei politice, spre care se îndreptau profiturile unităţilor agricole şi complexelor zootehnice, acceptate tacit de guvernanţi, au contribuit, şi ele, la vlăguirea fostelor IAS-uri.

În aceeaşi perioadă – 1990-1996 – au fost lăsate de izbelişte marile complexe de sere din România. Fără căldură, abandonate, pur şi simplu, de Ministerul Agriculturii şi de prefecturi, serele au devenit, în scurt timp, sub greutatea zăpezilor, mormane de fier vechi şi sticlă, aşa cum îşi doriseră Petre Roman şi Silviu Brucan. Pînă în 1989, România exporta produse agricole obţinute în sere, în toată Europa, aducînd la bugetul ţării zeci de milioane de dolari. Astăzi, mai sînt în funcţiune, circa 250 de hectare de sere, din cele peste 3.500 de hectare existente înainte de 1990.

Nimeni n-a fost tras la răspundere, nimeni nu a plătit vreodată pentru dezastrul „mecanicii fine“ a agriculturii Româneşti, cum este denumit sectorul de sere. Sectorul de mecanizare a fost marginalizat imediat după „cutremurul“ din 1989. Fărîmiţarea terenurilor a condus, în multe locuri, la revenirea plugului tras de cai şi boi, la dezechilibrul structurilor culturilor de bază, la eliminarea asistenţei în domeniul combaterii bolilor şi dăunătorilor, la imposibilitatea utilizării instalaţiilor de irigat.

Propaganda anti-românească în domeniul agricol a funcţionat aşa de bine, încît s-a indus în rîndul agricultorilor ideea că tractoarele şi maşinile agricole autohtone sînt depăşite şi, astfel, s-au deschis larg graniţele pentru a transfera din Occident – pe valută forte – utilaje agricole care trebuiau trimise direct la fier vechi. Aşa a început declinul uzinelor de tractoare Braşov, Craiova şi Miercurea-Ciuc, aşa a devenit Semănătoarea Bucureşti o unitate fără clienţi şi tot aşa au intrat în colaps toate celelalte fabrici de maşini, utilaje şi echipamente agricole. Urmare a acestei stări a sectorului de mecanizare, a rămas nelucrată, în fiecare an, circa 30% din suprafaţa arabilă a ţării. În cazul judeţelor Timiş şi Arad, judeţe cu o pondere însemnată în agricultura României, între anii 1994 şi 1998, aveau nelucrată o suprafaţă de aproape 130.000 de hectare. După care au venit italienii şi au cumpărat tot. Astăzi, România se află pe penultimul loc în Europa, înaintea Albaniei, în ceea ce priveşte dotarea agriculturii cu tractoare şi maşini agricole.

Pînă în 1989, România avea o suprafaţă amenajată pentru irigaţii de peste 3 milioane de hectare şi tot 3 milioane de hectare erau amenajate pentru desecări, iar pe 2,2 milioane de hectare se executau lucrări de combatere a eroziunii solului. Astăzi, cu mari eforturi financiare, se pot repune într-o anume stare de funcţionare circa 1,5 milioane de hectare, dar, în realitate, nu se irigă decît 300.000-400.000 de hectare. Exemplul cel mai elocvent îl constituie anul agricol 2001, cînd, datorită secetei puternice instalate la începutul verii, au fost compromise culturile de porumb, floarea-soarelui şi soia din Sudul şi Estul ţării, îndeosebi în judeţele Constanţa, Tulcea, Brăila, Ialomiţa şi Călăraşi. Din cele 3 milioane de hectare amenajate pentru irigat înainte de 1990, 1 milion de hectare trebuie echipat cu instalaţii de la zero, întrucît aspersoarele, conductele şi chiar hidranţii au luat drumul topitoriilor private, sub privirile indulgente ale organelor de ordine.

Zootehnia a fost, poate, ţinta cea mai urmărită de cei care au văzut în România un „pericol real“ pentru pieţele Europei şi ale lumii. Din cel mai mare exportator de carne şi produse din carne, în general produse de origine animală din Estul Europei, România a devenit, după cîţiva ani de democraţie, cel mai mare importator de asemenea produse. Imediat după 1989, pieţele şi magazinele din România au fost invadate cu produse agroalimentare din Vest – carne, salamuri, brînzeturi, conserve diverse – la preţ de dumping, pentru a scoate din circuit produsele autohtone.

Neavînd desfacere, Complexele zootehnice şi unităţile de procesare au început să-şi restrîngă activitatea, trăind doar din vînzarea de animale vii. Politica anti-naţională privind importurile masive de produse agroalimentare, îndreptată în primul rînd împotriva producătorului autohton, a umplut buzunarele celor care acordau licenţe în Comerţul Exterior şi în Ministerul Agriculturii, dar, în acelaşi timp, efectivele de animale din România scădeau dramatic.

Sub masca economiei de piaţă, au dispărut, într-un deceniu, 3.300.000 de bovine, 7.200.000 de porci, peste 8 milioane de oi, 500.000 de capre, 60.000.000 de păsări, 800.000 de familii de albine şi exemplele ar putea continua şi cu alte specii. Ticăloşia guvernanţilor a mers pînă acolo încît s-a adus atingere fondului genetic şi efectivelor-matcă, adică sectoarelor care puteau relansa, la un moment dat, sectorul zootehnic.

Nici un guvern n-a urmărit salvarea sectorului zootehnic din România. Tocmai din aceste motive, magazinele alimentare din România sînt pline cu produse ungureşti, americane, franţuzeşti etc., statul Român fiind nevoit să importe astăzi 60% din necesarul de carne de porc.

Piscicultura a situat România, pînă în 1988, pe primul loc în Europa. Marile amenajări piscicole, realizate cu eforturi financiare uriaşe, produceau, în 1988, aproape 80.000 de tone de peşte. La această cantitate se adăugau capturile flotei de pescuit oceanic, de circa 150.000 de tone anual. Rezulta o producţie anuală de 230.000 de tone, ceea ce ar fi putut asigura fiecărui locuitor al României aproximativ 10 kg de peşte.

Astăzi, România nu mai are flotă oceanică de pescuit, iar producţia internă este cu mult sub jumătatea celei obţinute înainte de 1989, fapt ce conduce la un consum de 1 kg de peşte pe locuitor într-un an de zile. Delta Dunării, altădată un paradis pentru păsări şi peşti, dar şi pentru locuitorii acestei unice zone, a devenit, în ultimii ani, spaţiul de dispută al braconierilor, al reţelelor mafiote coordonate din umbră de reprezentanţii unor partide politice. Cu eforturi minime, prin măsuri organizatorice şi politici responsabile, piscicultura României ar fi putut surclasa sectoarele similare din Italia, Germania, Franţa, Turcia, Polonia, Ungaria, Marea Britanie şi Grecia.

Cercetarea agricolă românească, situată pe locul al 6-lea între puterile ştiinţifice ale lumii agricole, acum peste 20 de ani, se confruntă astăzi cu probleme deosebite. Fondurile băneşti insuficiente primite de la Buget i-au determinat pe unii cercetători de excepţie să accepte ofertele unor institute din străinătate, sau să se reprofileze. Alţi cercetători au devenit reprezentanţii în România ai unor firme străine, unde cîştiga de 20 sau chiar de 30 de ori mai mult decît într-o staţiune de cercetare autohtonă. Cercetarea agricolă nu a primit nici un leu de la Buget, ba mai mult, institutele şi staţiunile au fost nevoite să verse în buzunarul statului sume consistente. Lipsa totală a fondurilor pentru dotare şi reparaţii nu a permis înnoirea sau retehnologizarea bazei materiale, creînd, astfel, un decalaj enorm între mijloacele cu care operează cercetarea agricolă româneasca şi cea din ţările Europei.

Disputa permanentă dintre Ministerul Agriculturii şi cel al Cercetării, iscată din dorinţa fiecăruia de a-şi subordona Cercetarea agricolă, a contribuit la o stare confuză în rîndul conducerii Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice, a directorilor de institute şi staţiuni de cercetare şi chiar a cercetătorilor simpli.

Industria alimentară a urmat, cum era de aşteptat, involuţiile din agricultură. Produsele agricole autohtone nesubvenţionate au devenit scumpe pentru unele sectoare ale industriei alimentare, mărfurile importate, frumos ambalate, dar de o calitate îndoielnică, au inundat piaţa românească. Pasul următor a fost reducerea capacităţilor de producţie, falimentul sau vînzarea pe nimic a unor unităţi care rivalizau cîndva cu cele din Vest. Aşa am ajuns să importăm utilaje turceşti, să consumăm biscuiţi fabricaţi în străinătate, să închidem fabricile de conserve de carne, peşte, legume şi fructe, să renunţăm la băuturile răcoritoare naturale în favoarea celor cu coloranţi şi îndulcitori sintetici, să importăm cantităţi mari de zahăr etc. Industria alimentară din România a fost unul din sectoarele cele mai profitabile pînă în 1990. Astăzi, acest sector se află în derivă, iar calitatea alimentelor influenţează negativ starea de sănătate a populaţiei.

Programul ASAL, acceptat de toate guvernele de după 1989, fără ca Parlamentul să ia act de prevederile acestuia, a însemnat acceptarea de către PDSR, PD, PNL, UDMR şi PNŢCD a unui plan de distrugere a tuturor componentelor şi pîrghiilor agriculturii:

– disparitia IAS-urilor şi a complexelor zootehnice;

– stabilirea unor taxe vamale total nefavorabile României;

– renunţarea la pîrghiile economico-financiare, care stimulau producţiile agricole;

– abrogarea unor legi care vizau susţinerea agriculturii;

– lichidarea sau transferul în domeniul privat – de cele mai multe ori destinaţia era cunoscuta dinainte – a unităţilor din industria alimentară;

– interzicerea subvenţionării creditelor pentru agricultură.

Datorită Programului ASAL, România a cunoscut un recul în domeniul agriculturii, imposibil de evaluat cu exactitate, dar cu siguranţă că pierderile pricinuite se ridică la cîteva miliarde de dolari, întreaga bază de producţie şi prelucrare a agriculturii fiind dezorganizată şi apoi distrusă. Trebuie precizat că şeful echipei de negociatori din partea românească, prin intermediul căreia s-a negociat cu Banca Mondială programul ASAL, a fost Traian Băsescu, iar dispoziţiile de destructurare conexe acordului au fost ordonate de Mugur Isărescu.

Silvicultura constituie sectorul spre care şi-au îndreptat afacerile mulţi investitori, neînţelegînd că, înainte de a tăia un arbore de 100 de ani, trebuie să plantezi 10-12 puieţi din aceeaşi specie şi esenţă. Şi aici, Legea nr.18 a adus mari pagube. Zeci de mii de hectare de răşinoase şi de conifere au devenit terenuri virane. Se fură lemn cu acte în regulă, în fiecare unitate silvică. Inginerii silvici şi pădurarii fac faţă cu greu acestui fenomen. Deoarece Legea nr. 1/2000 nu a fost amendată corespunzător, acum avem jumătate din suprafaţa silvică a României defrişate.

România dispunea de un potenţial forestier imens, pădurile înseamnă faună, floră, aer curat, ape limpezi, turism, fîneţe, ciuperci, fructe, ceaiuri naturale şi după aceea lemn de construcţie sau de foc. Apele reprezintă o componentă esenţială a patrimoniului natural al României. Potenţialul hidrologic al ţării este format din apele de suprafaţă – Dunărea şi rîurile interioare – şi din apele subterane. În ultimii ani, multe rîuri, din aproape toate zonele geografice ale ţării, au fost poluate cu diferite substanţe toxice, sau cu derivaţi ai ţiteiului, fapt care a condus la moartea unei părţi însemnate din fauna acvatică a respectivelor cursuri de apă.

Este imposibil să analizăm problemele agriculturii, silviculturii şi apelor, fără a face referiri la starea în care se află cei care locuiesc în mediul rural. Populaţia satelor este nevoită să suporte consecinţele tuturor deciziilor politice care se adoptă la nivel central în materie de agricultură şi silvicultură, mare parte din locuitorii zonei rurale fiind mai săraci decît pe vremea cînd lucrau în CAP.

Preţurile produselor industriale au crescut într-un ritm aberant faţă de cele ale produselor agricole pe care ei le obţin. Foarfecele preţurilor îi menţine într-o sărăcie lucie, mai ales că statul se implică, din ce în ce mai puţin, în subvenţionarea agriculturii.

Guvernările care s-au succedat după 1989 au neglijat aspecte vitale din mediul rural: educaţia, instrucţia, activitatea artistică tradiţională, sănătatea, serviciile, şcolile, Căminele Culturale şi dispensarele – instituţii aflate cîndva în prim-planul vieţii satelor – se confruntă astăzi cu probleme inimaginabile cîndva. Din lipsă de fonduri, şcolile nu pot fi reparate şi dotate corespunzător, Căminele Culturale au fost transformate în discoteci şi baruri, dispensarele medicale nu au aparatură, medicamente şi nici medicii nu se înghesuie să lucreze în aceste condiţii.

Agricultura se află într-o profundă criza structurală, organizatorică, economico-financiară şi de producţie. Fărîmiţarea, fără precedent, a suprafeţelor agricole, dimensiunile mici ale exploataţiilor şi fermelor, imposibilitatea asigurării surselor financiare pentru dotarea tehnică corespunzătoare, renunţarea stupidă la experienţa specialiştilor şi la rezultatele cercetării ştiinţifice în domeniu, scăderea îngrijorătoare a producţiilor agricole şi a efectivelor de animale, neimplicarea guvernelor în susţinerea acestei ramuri vitale a economiei naţionale sînt doar cîteva argumente care ne determină să spunem că Agricultura se află, cu adevărat, într-o profundă şi periculoasă criză.

Fondul funciar al României este cea mai importantă resursă naturală a ţării şi cuprinde totalitatea terenurilor – inclusiv suprafeţele ocupate cu apă – indiferent de destinaţia acestora şi de titlul pe baza căruia sînt obţinute şi care sînt circumscrise în limitele administrative ale Statului Român. Ţara noastră dispune, ca atare, de 23.839.071 de hectare, din care:

  • teren agricol – 14.730.711 de hectare;
  • păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră 6.790.596 de hectare;
  • construcţii şi curţi – 627.447 de hectare;
  • drumuri şi căi de acces – 388.373 de hectare;
  • ape, bălţi, lacuri – 879.255 de hectare;
  • alte suprafeţe – 422.689 de hectare;

Din cele aproape 14,8 milioane de hectare de teren agricol, doar 9.358.130 de hectare reprezintă suprafaţa arabilă a ţării, în rest, terenul agricol este ocupat cu păşuni – 3,3 milioane de hectare, fîneţe – 1,5 milioane de hectare, vii – 280.000 de hectare şi livezi -256.000 hectare. Peste 50% din suprafaţa agricolă şi aproape 65% din suprafaţa arabilă se încadrează în zona I şi în zona a II-a de fertilitate.

Din acest motiv, pămîntul românesc este acum principala ţintă a străinilor, suprafeţe enorme fiind transferate, cu rapididate, în mîinile celor de afară.

România este singura ţară din Europa care nu a făcut nici o notificare către UE pentru instituirea de restricţii la cumpărarea terenurilor de către străini. Rezultatul – 40% din suprafaţa arabilă a ţării, de 10 milioane de hectare, este acum deţinută de străini, cu acte sau fără. La această suprafaţă se mai adăugă alte cîteva milioane de hectare deţinute de arendaşi străini, care au drept de preempţiune la cumpărare. Plus cîteva milioane de hectare de pădure. De menţionat că românii nu deţin nici măcar un hectar de teren arabil în vreo ţară UE, potrivit datelor confederaţiilor de agricultori. Tratatele de aderare, încheiate de ţările aparţinînd UE, lasă la latitudinea fiecăreia problematica vînzării terenurilor către străini, aceasta fiind una care ţine de siguranţa alimentară a fiecărui stat. Cu alte cuvinte, problematica vînzării terenurilor este una naţională, nu una comunitară. Ţările UE care au refuzat să-şi liberalizeze piaţa funciară şi au notificat UE în consecinţă nu au primit nici o sancţiune.

În tratatul de aderare la UE, încheiat de România, se precizează că terenul arabil este un „capital“, în vreme ce ţări precum Ungaria, de exemplu, au precizat în tratatul de aderare că terenurile sînt „bun naţional“.

Tratatul de aderare a fost „negociat“ cu UE, în anul 2004, în timpul mandatului premierului Adrian Năstase. Negocierile au fost purtate de o delegaţie condusă de ministrul de Finanţe de atunci, Mihai Tănăsescu.

În România, persoanele juridice străine nu au nici un fel de restricţie la a cumpăra teren arabil şi păduri, iar singura restricţie aplicată persoanelor fizice este preempţiunea vecinilor de lot la cumpărarea terenului scos la vînzare. De asemenea, pot cumpăra teren în România şi apatrizii, sau cetăţenii non-UE, dacă au domiciliul, la momentul achiziţiei, într-unul din statele UE.

Pînă în prezent, străinii deţin, cu acte, potrivit datelor APIA, 800.000 de hectare de teren arabil. În realitate, în total, străinii deţin, cu acte sau fără intabulare, aproximativ 4 milioane de hectare de teren arabil, respectiv 40% din suprafaţa arabilă a ţării. La această suprafaţă se adaugă mai multe milioane de hectare de păduri, aflate deja în proprietatea străinilor.

Presa mare europeană abundă, în ultima vreme, de relatări despre „Noul Eldorado – pămînturile României“. Analizele din presa franceză sună astfel:

„Roumanie: • près de 15 millions d’hectares de terres agricoles • deuxième superficie écologique du continent après la France • pourrait nourrir 80 millions de personnes • le futur grenier de l’Europe“.

Mai pe scurt, pămîntul nostru este o adevărată comoară – tot ce ne-a mai rămas ca valoare, după ce subsolul, minele, gazele, petrolul au fost cedate deja strănilor pe nimic de haita lui Adrian Năstase şi Ilici Iliescu, de trădătorii de ţară ai tuturor guvernărilor din ultimii ani.

Străinii vor profita de slăbiciunea şi ticăloşia clasei politice în ansamblul ei, iar după ce uriaşele bogăţii subterane, lăsate de Dumnezeu românilor, s-au dus, vine la rînd mătrăşirea pămîntului, a pădurilor. Din păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră, 6.790.596 de hectare s-au tăiat 52%. Cît despre teren – din 9,2 milioane de hectare de teren arabil de calitate execpţională la nivel European, mai bine de jumătate a ajuns pîrloagă, sau a fost îmbucătăţit în aşa hal, încît este de nefolosit. Din 4,5 milioane de hectare încă disponibile, în 2010, 2,5 milioane au fost deja achiziţionate de străini.

Cele aproximativ 4.000 de exploataţii agricole performante, cîte funcţionau la sfîrşitul anului 1989, s-au transformat în 4 milioane de pseudo-proprietăţi, pe care statul criminalului cu mîinile roşii de sînge – Ion Iliescu – le-a abandonat cu totul. Fărîmiţarea terenului, impusă de haita lui Ilici, a constituit principala cauză a prăbuşirii producţiilor vegetale şi animale, a distrugerii pămînturilor agricole.

Milioane de ţărani români s-au dus la război, pe vremuri, cu promisiunea că vor primi pămînt. Marea Unire, visul României Mari, a costat vieţile a 1,2 milioane de români. Pămîntul pe care l-au primit s-a dus de izbelişte, odată cu jertfa lor de sînge şi le-a rămas doar bucata din ţintirim.

COMENTARII DE LA CITITORI