Reformele legislative ale domnitorului Alexandru Ioan Cuza

in Polemici, controverse

Moto: „Istoria este cea dintîi carte a unei naţiuni“

Nicolae Iorga

 

 

Realizată sub semnul ideilor Revoluţiei de la 1848, prin lupta Poporului Român, Unirea Principatelor de la 1859 a constituit o nouă pagină în Istoria ţării noastre, prin formarea Statului naţional Român modern. „Mica Unire“, înfăptuită prin dubla alegere a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 5 ianuarie 1859 în Moldova şi la 24 ianuarie 1859 în Ţara Românească, a constituit un act de voinţă, de curaj şi de demnitate naţională. Desigur, pentru ca acest deziderat să fie concretizat, au fost necesare eforturi imense atît în plan intern, cît şi la nivel internaţional. Lupta pentru desăvîrşirea Unirii s-a desfăşurat pe parcursul mai multor ani, la finalul cărora, prin voinţa poporului condus de marele nostru reformator, Statul Naţional Român modern era constituit. Descendentul unei familii de dregători, care făcuseră parte din administraţia centrală şi locală din Moldova încă din Secolul al XVII-lea, Alexandru Ioan Cuza, era cunoscut ca un tînăr cu idei reformiste, şi  drept un militar de carieră constant avansat. El şi-a datorat victoria în alegeri îndelungatei activităţi în slujba patriotismului, poziţiei unioniste şi vederilor politice social-liberale moderate. Trebuie precizat faptul că domnitorul român şi colaboratorii săi au avut de înfruntat opoziţia din interior care se împotivea cu vehemenţă înfăptuirii reformelor progresiste, fără de care nu se putea concepe o Românie realmente modernă. În plan internaţional, situaţia era extrem de dificilă, deoarece Marile Puteri încercau să influenţeze ideea rămînerii la formula uniunii personale, stare care nu satisfăcea intereselor naţiunii noastre. Puterile garante (Franţa, Prusia şi Regatul Sardiniei) urmăreau să se prevaleze în continuare de regimul capitulaţiilor, susţinînd, în alianţă cu Turcia, un regim depăşit, care le-ar fi oferit posibilitatea imixtiunii în problemele interne ale României şi obţinerea unor importante beneficii. Anglia a dovedit inconsecvenţă faţă de recunoaşterea Unirii, iar Austria se temea că, în viitor, Statul Român se va întregi prin unirea cu Transilvania. Faţă de această situaţie, Cuza a trebuit să poarte o luptă acerbă, în cursul căreia, cu demnitate şi hotărîre, a folosit cele mai variate mijloace: diplomaţie şi fermitate în cadrul tratativelor purtate, o bună informare a puterilor garante şi politica faptului împlinit, pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi administrative a Statului. Autonomia legislativă a României a fost recunoscută prin Convenţia de la Paris, care prevedea revizuirea întregii legislaţii pentru a o pune în concordanţă cu cerinţele epocii moderne, precum şi prin recunoaşterea internaţională a organizării de stat, impusă prin reformele succesive ale domnitorului. În apărarea suveranităţii sale, ţara noastră nu a mai recunoscut valabilitatea paşapoartelor pe care Turcia le elibera pentru România şi nici validitatea actelor eliberate de alte state pentru Turcia. Ca urmare, Statul nostru a demarat eliberarea de paşapoarte proprii şi le-a acceptat pe cele străine, numai dacă erau emise pentru ţara noastră. Un alt aspect privitor la apărarea suveranităţii naţionale l-a constituit încheierea unor convenţii cu alte ţări, fără a se recurge la serviciile Ministerului de Externe al Turciei (comunicaţii poştale şi telegrafice, extrădarea infractorilor). Încheierea unor asemenea documente a echivalat cu recunoaşterea autonomiei ţării noastre din partea altor state. De asemenea, secularizarea averilor mînăstireşti a adus atingere suveranităţii tînărului Stat Român. Fără a aştepta hotărîrea Conferinţei Marilor Puteri privind regimul juridic al bunurilor şi modul de lichidare a pretenţiilor Patriarhiei de la Constantinopol, Adunarea Electivă a procedat, în anul 1863, la exproprierea acestor averi, readucînd în patrimoniul statului ¼ din suprafaţa arabilă a ţării. Pentru reformarea şi protejarea Bisericii Ortodoxe, domnitorul a decis alungarea călugărilor greci, punîndu-se capăt încercărilor de imixtiune în problemele interne ale României prin intermediul Patriarhiei Constantinopolului. Şi în această privinţă, Austria şi Turcia s-au împotrivit din aceleaşi considerente care priveau independenţa tînărului Stat Român. Unele ţări europene au pretins ca regimul capitulaţiilor să fie aplicat şi în România, fapt care afecta suveranitatea statului. Juriştii români au demonstrat că astfel de pretenţii sînt lipsite de temei, deoarece Principatele Române nu au făcut parte niciodată din Imperiul Otoman şi, fiind teritorii cu populaţie creştină, au norme specifice celor europene. Tot în domeniul apărării suveranităţii naţionale s-a înscris şi punerea în aplicare a interzicerii activităţii judiciare a consulatelor străine şi trecerea la punerea în executare a sentinţelor date de instanţele româneşti. În timpul perioadei critice de după unirea administrativă a celor două Principate Române, s-a conturat, treptat, un sistem politic modern, în care instituţiile autohtone au avut menirea de a substitui o suprastructură bazată pe monopolul de putere al unei singure clase – boierimea. Partidele politice au constituit factorul indispensabil funcţionării acestor instituţii şi a aparatului birocratic guvernamental, iar libera circulaţie a ideilor a devenit un catalizator puternic al schimbării. Cele mai importante şi recunoscute reforme ale domnitorului român au fost de natură legislativă. Primul pas l-a constituit unificarea treptată a organelor centrale ale Statului, fără a se ţine seamă de prevederile Convenţiei de la Paris. Privitor la legea pentru organizarea armatei, s-a decis ca regulamentele de instrucţie să fie comune, armamentul să fie acelaşi, iar ministrul Armatei să fie desemnat pentru ambele principate, ca şi Statul Major. În unităţile militare dintr-un principat, trebuia să existe ostaşi şi ofiţeri din ambele provincii. Mihail Kogălniceanu a pledat chiar pentru ideea înarmării poporului, inclusiv a ţărănimii. Strategia prin care Cuza dădea o mare importanţă organizării armatei, înarmării şi pregătirii de luptă lua în calcul eventualitatea unei intervenţii străine sub pretextul nerespectării Convenţiei de la Paris privind sprijinirea Revoluţiei din Transilvania, în situaţia în care aceasta ar fi reizbucnit pentru desăvîrşirea unităţii naţionale a românilor într-un singur stat.  În cadrul reformei agrare statuate prin Legea promulgată la 14 august 1864, o problemă a constituit-o delimitarea drepturilor de proprietate ale ţăranilor faţă de cele ale boierilor, prin acţiunea de ieşire din indiviziune. Practic, în acest domeniu, au fost rezolvate două obiective majore: pe de o parte, împroprietărirea ţăranilor, iar pe de altă parte, consacrarea principiului conform căruia proprietatea este sacră şi nu i se poate aduce atingere. Privitor la reforma electorală elaborată în 1864, ea prevedea ca alegătorii să fie primarii (cei care plăteau un impozit de 48 de lei în aşezămintele rurale şi cei care plăteau 80 de lei în localităţile urbane), fie  alegătorii direcţi (referitor la cetăţenii care nu erau obligaţi să justifice venitul de 100 de galbeni). Din cea de a doua categorie făceau parte preoţii, profesorii colegiilor şi  ai academiilor, medicii, arhitecţii, avocaţii, absolvenţii instituţiilor de învăţămînt superior, precum şi cetăţenii cu diplome recunoscute de guvern sau care se aflau în fruntea unor instituţii. Electoratul trebuia să aibă vîrsta de 25 de ani (vîrsta majoratului fiind stabilită la 25 de ani), iar candidaţii pentru Parlamentul României erau cetăţenii români care aveau peste 30 de ani şi un venit de 200 de galbeni. Printre alte acte normative, amintim Legea pentru consiliile judeţene şi Legea comunală din 1864, prin care a fost reglementat modul de constituire, organizare şi funcţionare a comunelor şi judeţelor. De o importanţă majoră au fost legile privitoare la organizarea judecătorească (tribunale judeţene, judecătorii de plasă, curţile de apel, curţile cu juri şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), la pensii, la contabilitate, precum şi la instrucţiunea publică. În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi din dispoziţia sa, au fost elaborate Codul civil, Codul penal, Codul de procedură civilă şi Codul de procedură penală. Putem afirma că ele au constituit o încununare a activităţii sale în domeniul reformei legislative. Acesta a reprezentat sistemul de Drept burghez în care s-a creat un cadru juridic indispensabil dezvoltării şi consolidării relaţiilor de tip capitalist. Faptul că domnitorul a introdus norme şi instituţii juridice dintre cele mai moderne posibil, constituie o dovadă clară că România s-a plasat în rîndul ţărilor celor mai avansate din Europa acelei vremi. Unii ideologi conservatori erau de părere că aceste 4 coduri au reprezentat forme fără fond, ele nefiind corespunzătoare realităţii social-economice, tradiţiilor şi moravurilor poporului nostru; prin urmare, ele nu puteau fi aplicate. Evoluţia istorică a infirmat aceste idei. Desigur, au existat momente dificile în aplicarea noilor prevederi legislative, dar, în linii generale, ele au pus bazele unui nou sistem de relaţii între persoane, determinînd schimbarea vechilor mentalităţi şi constatîndu-se realizarea unei concordanţe între forma de reglementare juridică şi conţinutul ei. Totodată, activitatea legislativă a domnitorului Cuza a stimulat iniţierea unui sistem judiciar modern şi evoluţia practicii instanţelor în direcţia celor mai înalte exigenţe ale epocii moderne, dezvoltînd învăţămîntul juridic, ştiinţa Dreptului, formarea cadrelor de incontestabilă valoare, afirmarea ideologiei juridice româneşti atît în plan intern, cît şi internaţional, însuşirea tehnicii juridice sub toate nuanţele sale, toate acestea contribuind la activitatea teoretică şi practică în domeniu. În ceea ce priveşte Codul civil, au fost depăşite anumite obstacole privind forma şi conţinutul acestuia, membrii Comisiei Centrale din Focşani folosind ca sursă, pînă în 1863, proiectul codului italian al lui Pissanelli (din raţiuni de ordin politic, deoarece Regatul Sardiniei se confrunta cu unificarea). După această dată, s-a aplicat modelul Codului civil francez al lui Napoleon Bonaparte, document promulgat în urmă cu 60 de ani (1804). Codul civil elaborat de Cuza reglementa garantarea libertăţii personale, egalitatea cetăţenilor în faţa legii, apărarea bunurilor, a modalităţile de dobîndire şi transmitere a proprietăţii, capacitatea de folosinţă şi exerciţiu, precum şi dispoziţiile privind succesiunile. De asemenea, domnitorul a propus ca sistemul de învăţămînt să fie accesibil tuturor păturilor sociale şi să asigure satisfacerea reală a nevoilor societăţii româneşti moderne. În această direcţie, el a promulgat Legea învăţămîntului general (1864), care reglementa instruirea la toate nivelurile, acordînd atenţie specială învăţămîntului primar, pe principiul gratuităţii şi obligativităţii acestuia. De asemenea, el a elaborat legi referitoare la Biserica Ortodoxă, hotărît fiind să o aducă în totalitate sub controlul statului, excepţie făcînd problemele de natură strict religioasă. Privitor la Codul penal, acesta a fost publicat în anul 1865 şi a rămas în vigoare pînă în anul 1937. Principalele surse erau Codul penal prusian, din 1851 şi, în mai mică măsură, Codul penal francez, din 1810. La baza acestui act normativ stătea ideea conform căreia infractorul era o persoană raţională, conştientă de consecinţele faptelor sale, cu porniri antisociale; prin urmare, făptuitorul trebuia exclus din cadrul societăţii, iar pedeapsa aplicată avea menirea de a-l intimida. În timpul domniei lui Cuza, perioadă în care au pătruns şi ideile moderne, s-a considerat că există şi factori sociali care pot influenţa comportamentul fiecărei persoane, punîndu-se accentul pe posibilitatea reeducării infractorilor în vederea integrării acestora în viaţa socială. Codul de procedură civilă a fost elaborat odată cu Codul civil şi a avut ca izvor dreptul procesual al Cantonului Geneva, Codul procesual civil francez, unele prevederi din legea belgiană privitoare la executarea silită, precum şi unele norme procedurale autohtone mai vechi. În forma sa finală, noul cod procesual civil reglementa procedura de judecată în virtutea căreia adevărul obiectiv nu poate fi cunoscut de către instanţă. Cartea I nu a putut fi pusă în vigoare, deoarece competenţa judecătorilor, din lipsă de cadre, a fost atribuită subprefecţilor, pînă în anul 1879, ca un cumul de funcţii (administrativă şi judiciară). Curţile de apel existente în acea perioadă funcţionau la Bucureşti, Iaşi, Craiova, Focşani şi Galaţi. Codul procesual penal a fost promulgat şi aplicat concomitent cu Codul penal şi a avut ca model Codul de instrucţie criminală francez, adoptat în 1808. Depistarea infracţiunilor revenea ofiţerilor de poliţie judiciară care strîngeau probele legate de faptele penale săvîrşite de autor. Printre crime figurau şi infracţiunile comise împotriva Statului, ceea ce ne duce la concluzia că judecarea acestor fapte era de competenţa Curţilor cu jurii.  Ca o concluzie, putem aprecia valoarea inestimabilă a politicii de apărare a autonomiei Statului Român şi a legislaţiei cu caracter reformator elaborate de Alexandru Ioan Cuza, unele dintre dispoziţii fiind în vigoare şi în zilele noastre. Opera sa legislativă a dus la crearea unui sistem judiciar modern, a determinat o evoluţie a practicii instanţelor în direcţia înaltelor exigenţe ale epocii, a stimulat pozitiv învăţămîntul juridic, a Dreptului ca ştiinţă şi a dus la formarea unor cadre de valoare incontestabilă. În istoria Neamului Românesc, domnitorul nostru va rămîne întotdeauna la loc de cinste pentru ideile sale reformatoare care au dus la desăvîrşirea României moderne.

 

Marcelina Pătraşcu

Lector univ.dr. în Istorie

COMENTARII DE LA CITITORI