Regele Lear ar putea fi… Ler împărat!

in Lecturi la lumina ceaiului

Regele Lear avea 3 fiice: Goneril, căsătorită cu Ducele de Albany, Regan, soţia Ducelui de Cornwall, şi Cordelia, o tînără fecioară, a cărei iubire era rîvnită atît de Regele Franţei, cît şi de Ducele de Burgundia. Împovărat de cei peste 80 de ani, ca şi de toate necazurile stăpînirii, bătrînul rege se hotărî să încredinţeze cîrmuirea unor mîini mai tinere şi mai puternice. Prin urmare, le-a chemat la el pe cele 3 fiice, dorind să afle, direct din gura lor, cine şi cît îl iubeşte, pentru a şti cum să-şi împartă regatul. Fiicele mai mari, ambele măritate, au rostit doar vorbe goale, fără acoperire, minţindu-l că le-ar fi mai scump decît lumina ochilor, mai drag decît viaţa şi libertatea ş.a.m.d.

Astfel, Regele Lear le-a răsplătit cu cîte o treime din Britania, păstrînd, pentru Cordelia, fiica mai mică şi foarte dragă sie-şi, ultima treime. Dar mezina, dezgustată de linguşirile surorilor ei, pe care le cunoştea foarte bine, a spus că îl iubeşte pe rege precum îi cere datoria de fiică – nici mai mult, nici mai puţin. Suveranul o rugă să-şi măsoare cuvintele, spre a-şi îndrepta spusele, dar fata a întărit ceea ce rostise mai înainte, adică faptul că se poartă cu el cum se cuvine ascultîndu-l, iubindu-l şi respectîndu-l foarte mult. Simplitatea a fost considerată trufie, iar Majestatea Sa a împărţit ultima treime în jumătăţi, rotunjind, astfel, părţile ce se cuveneau fetelor mai mari, în timp ce mezina a plecat în surghiun. Abia la sfîrşit ea a revenit, spre a-şi salva tatăl, căzut în decreptitudine.

În final, spectatorul se minunează de căile tainice ale destinului, care pot face să biruie, întotdeauna, modestia şi dragostea faţă de părinţi. Reţinem faptul că, dacă ne aflăm în plină tragedie, în cele din urmă va triumfa dreptatea cerească. Întocmai ca şi în basmul nostru. Întîmplările regelui, ca şi ale celor 3 fiice ale sale, ne conduc, în fapt, la acelaşi deznodămînt. Vom observa acest lucru după expunerea basmului românesc.

Pentru început, facem precizarea că englezii, care întotdeauna se respectă, afirmă că drama ,,Regele Lear“ are ca sursă ,,Historia Regum Britanniae“, a lui Geoffrey of Monmouth, scrisă în anul 1135, dar şi ,,The First Part of the Mirrour for Magistrates“, de John Higgins.

Subiectul dramei ,,Regele Lear“ putea fi preluat din ,,Gesta Romanorum“? Cea mai veche carte de poveşti din Evul Mediu creştin, numită ,,Gesta Romanorum“, a fost compilată din tradiţiile care circulau, în prima jumătate a Secolului al XIV-lea, prin Europa. În 1472, ea conţinea un număr de 151 de „fapte“ în limba latină -, pe parcurs li s-au adăugat şi altele, în final ajungîndu-se la 181 – basme şi povestiri -, care difereau de la o zonă la alta. În ceea ce priveşte posibilitatea preluării subiectului din ,,Regele Lear“, se constată că în versiunea bretonă a basmului „Sarea în bucate“, în care împăratul are două copile, fata mai mică i-a răspuns că-l iubeşte ca sarea în bucate, prin urmare, a fost alungată de la Curte. În versiunea gasconă, împăratul are 3 fete, iar mezina i-a răspuns: aşa cît iubeşti tu sarea -, dar, aici, fata, trimisă la moarte de părintele ei şi salvată de un slujitor, nu-i serveşte tatălui, peste ani, pilda bucatelor fără sare. Şi în celelalte variante – valonă, corsicană, italiană, sau portugheză – diferă numărul copiilor, chiar şi sexul lor, dar răspunsul fetei mai mici rămîne absolut întotdeauna acelaşi. Deşi, în versiunile „culte“ ale basmelor din ,,Gesta Romanorum“, naraţiunile respective par oarecum paralele şi, în esenţă, similare, în construcţia piesei lui Shakespeare (prin adaosul acelei dureroase istorii a credulităţii şi slăbiciunii firii umane) ne apare, aproape în mod cert, faptul că subiectul nu e inspirat din culegere, ci direct din substratul (poate, un fond local) vechilor basme româneşti!

De altminteri, Lazăr Şăineanu, căruia i se refuzase cetăţenia română, se pare că începuse să simtă româneşte, din moment ce, încă de pe la 1895, în cartea sa „Basmele române“, pe care o dedică Regelui Carol I (alt străin care începuse, şi el, să simtă mai româneşte decît mulţi „români“), afirmă textual: „Nebunia şi mizeria cumplită a regelui (Lear) le regăsim în versiunile paralele, ce le vom aduce mai la vale“. După care acesta conchide tranşant: ,,Ceea ce ne face a crede că Shakespeare va fi auzit şi cunoscut o variantă locală a acestei teme, răspîndită în popor“. Iată, aşadar, că la lunga listă a „dacologilor“ trebuie adăugat un nume de cunoscut filolog: Lazăr Şăineanu.

Basmul românesc „Sarea în bucate“

În respectiva lucrare, „Basmele române“, cunoscuta lucrare a lui Lazăr Şăineanu, premiată şi tipărită de Academia Română, este redată varianta următoare de basm: „Un împărat avea 3 fete, pe care le iubea foarte mult, şi ele, de asemenea, îl adorau pe tatăl lor. Într-una din zile, ce-i veni împăratului, le întrebă pe fete în ce mod îl iubesc: fiica mai mare a răspuns ca mierea, mijlocia – ca zahărul, iar fata mai mică – precum sarea în bucate. Pe cît fu de mulţumit împăratul de răspunsurile fetelor mai mari, pe atît se încruntă la auzul spuselor fiicei mai mici, şi o goni de la Curte. Biata fată fu nevoită să plece din casa părinţilor, ajungînd la Curtea unui alt împărat, unde intră ca ajutoare a chelăresei. Pentru vrednicia ei, împărăteasa o luă pe lîngă dînsa, iubind-o ca şi cînd ar fi fost copilul ei. Feciorul împăratului, întors, rănit, din război, fu îngrijit şi mîngîiat de fată, drept pentru care s-a îndrăgostit de dînsa, luînd-o de nevastă. La nuntă l-au poftit, la cererea fetei, şi pe împăratul cutare, fără însă să ştie că e tatăl ei. Însăşi mireasa a gătit bucatele pentru acel împărat, ea poruncindu-le slugilor să le pună dinaintea lui. Dar, vrînd să mănînce din ele, nu putu, pentru că erau fără sare, iar cele ale vecinilor erau atît de gustoase, încît nu a mai rezistat şi i s-a plîns împăratului-gazdă. Atunci, se ridică mireasa şi povesti toate cum se întîmplaseră, la care a adăugat: «Acum am vrut să-ţi dovedesc, tată, că fără miere şi fără zahăr omul poate să trăiască, dar fără sare, nu». După care se îmbrăţişară cu toţii“.

Unde să fi dispărut sarea? Sigur că, de la un basm de o pagină şi ceva (cel mult două), se poate ajunge destul de uşor la o dramă, dar numai dacă adăugăm sclipirile de geniu ale unui dramaturg. Într-un asemenea caz, intriga poate deveni ceva mai stufoasă, prin adăugarea unor acţiuni secundare, ca şi prin celelalte procedee specifice dramaturgiei. Cu atît mai mult cu cît piesa este versificată, fiind presărată cu versuri albe, care, ştiut fiind, impun, întotdeauna, o diluare în exprimarea intimităţii textului, contextului, sau subtextului -, fie el shakespearian, sau nu.

Tot aşa de sigur e că autorul poate păstra nucleul naraţiunii inspiratoare, dar îşi va rezerva dreptul de a estompa anume detalii (cum este cazul sării din bucate), întărind, în schimb, alte idei, pe care tot el le vrea în prim-plan, aşa cum este sugerarea unui paralelism între tragedia umană, afişată în ,,Regele Lear“, şi basmele internaţionale. Este, în fapt, unul din drepturile autorului, care, fiind un umanist marcant, a dorit să-şi personifice eroii. Noi sîntem convinşi că matricea utilizată în ,,Regele Lear“ este absolut similară celei folosite în arhaicul basm românesc ,,Sarea în bucate“. Dar pasul decisiv îl va face cititorul însuşi, care nu trebuie, nicicum, influenţat, ci doar informat. Iar dacă în cele relatate pînă acum ne-am referit numai la domeniul unor pure ipoteze – fie ele doar asumate -, vă invităm, în continuare, la un excurs pe aceeaşi temă, dar de astă-dată urmărind anumite certitudini ştiinţifice.

O posibilă evoluţie separată a două culturi: geto-dacă şi celtică, odinioară desfăşurate în comun

Cine au fost geto-dacii şi în ce constă cultura acestora, nu mai este cazul să reamintim. Însă, cine au fost celţii, şi mai ales care au fost punctele posibile de contact ale lor cu civilizaţia geto-dacă, trebuie să facem referire, mai ales în contextul de faţă.

Contacte de durată. Ca popor, celţii sînt menţionaţi, pentru prima oară, în Secolul al Vl-lea î.Chr., de către Hecateu din Milet, iar Herodot i-a localizat ca fiind locuitori din zona „Izvoarelor Dunării“, de la Porţile de Fier.

În voiajul lor dunărean, celţii au coabitat, o lungă perioadă – cel puţin 4 secole – cu populaţiile traco-geto-dace. La noi, săpăturile arheologice i-au semnalat în zonele Silivaş, Mediaş, Ciumeşti, Apahida, Sîntioara, Dipşa, de pe Valea Mureşului, Bazinul Tisei, ca şi din Sud-Estul Ardealului. Relaţiile dintre civilizaţiile daco-celtice, dovedite între Secolele VI-II î.Chr., au luat forma unor colaborări strînse prin vehicularea de concepte şi practici culturale comune, de unde nu a putut lipsi nici basmul. Apoi, după ce triburile lor principale, din zona Dunării mijlocii – boii şi taurişcii – au fost învinse de regele geto-dac Burebista, celţii au roit spre Apus, evoluînd, mai întîi, continental (v. Strabon, în ,,Geografia“). „Burebista i-a pustiit pe celţii care erau amestecaţi cu tracii şi ilirii şi i-a nimicit, pe de-a întregul, pe boii aflaţi sub conducerea lui Critasiros, ca şi pe taurişci“). În Secolul al III-lea, celţii au lăsat urme arheologice pe teritoriile Franţei şi Germaniei de Sud, de unde, ulterior, şi-au extins aria de locuire spre insulele britanice. Mai ştim că celţii se puneau în mişcare împreună cu întreaga familie şi cu tot avutul, formînd masse considerabile de oameni, deplasările acestora producînd importante modificări demografice.

Contacte de circumstanţă. Este cunoscut faptul că, din ordinul împăratului roman Adrian (Publius Ćlius Hadrianus, 117-138), din Dacia, au fost recrutate importante trupe de auxiliari, acele celebre „Alla“ de călăreţi, care au fost dislocate în Spania şi Britania. Există chiar şi o diplomă a unui astfel de călăreţ geto-dac, lăsat la vatră de la Amblogama, prin anul 145 d.Chr. (v. ,,Dacii în armata romană“). Alte surse afirmă că nu era vorba numai de trupe auxiliare, ci şi de cohorte. Cert este că mulţi dintre strămoşii noştri au ajuns, pe la începutul erei noastre, în insulele britanice. Or, ştiut este că „desţăraţii“ vor purta, întotdeauna, cu ei, amintirea basmelor, ca şi amintirea „ierbii verzi de acasă“. Asta fără deosebire de spaţiu, sau timp. De altminteri, şi unii autori englezi au abordat tema ,,Dragonului dacic“, amintindu-ne despre ,,Curtea Regelui Arthur“, acea tîrzie întruchipare – anul 500 d.Chr. – a virtuţilor străbune, simbolizate, odinioară, prin ,,Călăreţul Trac“, sau aşa-numiţii ,,Călăreţi Danubieni“. Sigur este faptul că, fie prin contacte directe, avute în decursul celor 4 secole de convieţuire în comun a populaţiilor celtice, în spaţiul carpato-danubian, fie prin contactele de circumstanţă ale trupelor geto-dace venite în insule au fost posibile certe influenţe reciproce, acestea fiind constatate în povestiri şi basme. Iar de aici şi pînă la preluări de subiecte („contaminări“ culturale în ambele sensuri) este, întotdeauna, un singur pas.

Cine oare să fi fost ,,Ler“, împăratul din basmele românilor? Întotdeauna, problemele pot fi puse şi în sistemul dus-întors. Filozoful grec Origen (185-253), conducătorul şcolii catihetice din Alexandria, glosînd asupra convieţuirii celţilor cu dacii, menţiona că între druizii celţi şi clasa sacerdotală a geto-dacilor se pot constata, chiar din primele influenţări, că „nu Pytagoras a introdus druismul la celţi, după cum susţin unii scriitori, ci discipolul său, tracul Zamolxis“. De ce oare nu i-am da crezare gnosticului Origen, cel care a fost contemporan cu asemenea interrelaţionări dintre cele două etnii? O interesantă teorie lansa, în buletinul ,,Noi Tracii“, prin anul 1985, un istoric amator, pe numele său C. Rupa. Acesta susţinea că, în folclor, sintagma „leru-i ler“, în care „ler“ rămîne elementul central, ar presupune o acţiune de codare semantică. Noi amintim că orice monografie a opiniilor cu privire la acest misterios Ler va începe, întotdeauna, cu Dimitrie Cantemir, anume cu ,,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor“, şi va enumera cca. 100 de autori, care s-au străduit să rezolve problema de-a lungul timpului, pendulînd între fabulaţie şi încercarea de decriptare a vocabulei cu pricina. În ,,Dicţionarul Academiei“, despre vocabula „ler“ se precizează: „Numele mitic al unui personaj apare în colinde, basme, ghicitori şi zicători sub formele Lar, Ler, Lei, Ler-împărat, Ler-păcurar, Leru-i domn, Leroi, precum şi multe alte derivate“.

Din noianul de rezolvări ale provenienţei particulei Ler, toate rămase nerezolvate (!), am ales două sugestii, care servesc, întocmai, problemelor ridicate:

1) Informatori la chestionarul lansat de marele Nicolae Densuşianu au răspuns: „A fost un Domn, anume Ler-împărat, care ar fi avut o fată, ce iubea un tînăr. Împăratul, nedorind să o mărite cu acel tînăr, a izgonit-o din casa lui la junele acela, care locuia într-un bordei. În cele din urmă, Ler-împărat s-a smintit şi a pierdut toată averea, murind de nebunie“. Ei bine, acest informator, pe numele său Neculai Istrate, în vîrstă de 108 ani, nu numai că susţine posibilitatea preluării nucleului dramei ,,Regele Lear“, dar confirmă chiar o eventuală preluare de titlu.

2) C. Rupa constată că Ler-împărat, avînd mai multe fiice, apare şi în descîntece: „Tu bubă…/ Să te duci la fetele lui Ler-împărat;/ Fetele lui Ler-împărat/ Ele te-au scuipat…“ (aici, în sensul deocheat). „Te du…/ În smîrcurile mărilor,/ Că acolo vă aşteaptă/ Fata lui Ler-împărat/ Cu mesele întinse/ Şi cu făclii aprinse…“. Structurînd informaţiile folclorice, C. Rupa ajunge la următorul nucleu arhetipal: „Un Ler-împărat, venind dinspre Răsărit, are, de regulă, mai multe fete. Din orgoliu, o alungă pe cea mai mică dintre ele, apoi, pierzîndu-şi averea, înnebuneşte“. Paradigma este decelabilă – adeseori unitar, alteori doar fragmentar -, în mai multe din basmele noastre. ,,Paleoetnologia, spune C. Rupa, face legătura dintre Shakespeare şi folclorul românesc“. Demonstraţia acestuia abordează şi faptul că toate colindele cu Ler-împărat au o mai mare densitate în Transilvania, prin zonele locuite, odinioară, de celţi, dar abordează şi vocabula „ler“, pe care o decriptează: Ler = Lele (?); Lele = Doamnă = Lady.

În concluzie, departe de a pretinde o originalitate pentru determinarea matricei dramei ,,Regele Lear“, ca provenind din paleofolclorul românesc, constatăm că, în această direcţie, sînt mult prea multe coincidenţe, care nu pot permite neglijarea unui traiect daco-celtic, cu atît mai mult cu cît, chiar în Anglia, a început să fie tot mai vehiculată ideea unei inspiraţii shakespeariene, nu din sursele cultice – pe care şi noi le-am relevat -, ci într-un mod direct: provenind chiar din vechiul folclor celtic! Ceea ce ar face şi mai credibil excursul nostru.

Silviu N. Dragomir

COMENTARII DE LA CITITORI