Regimul horthyst (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

Deportarea evreilor

În ale scrisului, eu sînt o cenuşăreasă. Voi înmuia, însă, peniţa în amintiri şi sper să-mi găsesc condeiul pierdut în negura  vremii, pe treptele vieţii.

În sat erau 3 familii de evrei. Oamenii îi socoteau „de-ai casei“, şi abia cînd, într-o zi, au apărut cu cîte o stea mare, galbenă, pe piept, şi-au amintit că sînt evrei. Toţi evreii au fost scoşi din casele lor, i-au dus într-o sală mare de la grădiniţă, le-au aşternut nişte paie pe jos şi au stat acolo pînă într-o zi, cînd a venit un tren marfar, ticsit tot cu evrei, i-au urcat şi pe ei în trenul morţii şi…duşi au fost. Prietenele mele Ghizi, Suri, Helen au ajuns dincolo de stele. …Trebuiau să care apa cu găleata din centrul satului pînă la gară, pe o pantă abruptă, pentru a umple un vagon. Cînd vagonul se umplea, apa era scursă şi o luau de la capăt. Umilinţă mai mare nici că se putea. Seara, erau  atît de istoviţi, de flămînzi, dar nu primeau  nimic de mîncare. Se mai furişa cîte cineva şi le aducea pîine. Zidul dintre Răsărit şi Apus s-a dărîmat, dar a rămas undeva suspendat de frînghia gravitaţiei care îi trage pe unii oameni înapoi, în anii ’42. Oameni – stele căzătoare – mereu cad să caute stele galbene în Iad.

Fructele din noi se coceau sub soarele cu suliţe de război: unu, nouă, patru, doi şi am „zburat“ prin unde de albastru sau dezastru, iar dorinţele mele le-am urcat în stele. Pîlpîie, nu strălucesc, dar trăiesc. Într-o noapte, a bătut cineva în geam, discret. Era fratele celor 3 prietene – Ghizi, Suri, Helen -care a scăpat ca prin minune , pentru că a leşinat, dintr-o tranşee săpată, în care toţi evreii  aflaţi în tren au fost mitraliaţi. Mama l-a ascuns în şura din curte, în paie, şi acolo a stat pînă la terminarea războiului, care începuse deja. Frica mamei a fost foarte mare, să nu fie descoperită. Dumnezeu, însă, ne-a ferit. Pe acest petec de pământ, războiul a fost crunt. Cu speranţe deşarte, milioane de oameni au fost trimişi la moarte. Nemţii ne-au ocupat.

Noapte de noapte, avioanele aduceau moarte, zgomotul lor, marş funebru, îl „trezeau“ pe CHOPIN din tenebre. Această „melodie“ încă mai adie spaima morţii în amintirea mea şi nu am uitat „culoarea“ ei. Chiar şi azi, zgomotul avioanelor îmi aminteşte de serile cînd trebuia să camuflăm geamurile pentru ca avioanele să nu ne poată bombarda. În inima mea a rămas un tablou sinistru. Aproape zilnic, nemţii legau o vacă de un stîlp, după care era împuşcată. După primul glonţ, pe fruntea vacii apărea aura morţii, ea privind cu resemnare sfîrşitul vieţii. N-am priceput niciodată de ce ugerul plin cu lapte de la vaca împuşcată era agăţat de stîlp, iar soldaţii priveau la el ca proştii. În nemărginirea unei clipe, care părea o eternitate, din laptele ce se scurgea pe pămînt se desena un înger alb, fără aripi..

În suflet, ca şi afară, era frig şi n-aveam cu ce să ne încălzim. Tremuram de frig, tremuram de foame, dar cum speranţa nu moare  niciodată, din ea ne-am hrănit cu îndestulare. În fiecare dimineaţă,  fie că era cald sau frig, la fîntîna din curte nemţii se spălau pînă la brîu. Îşi lustruiau cizmele, se pieptănau, apoi luau micul dejun, din care nu lipsea mierea de albine. Deşi, de multe ori, îmi era foame, nu pofteam la bucatele lor, îi priveam însă insistent, curioasă să-i „descifrez“. Avînd un spirit de observaţie dezvoltat, nu mi-a scăpat nimic. O singură dată, nemţii SEPI şi ŞO , al căror nume nu l-am uitat, mi-au dat şi mie un colţ de pîine şi puţină miere. Într-o noapte, ne-a trezit din somn guiţatul unui porc. Mama a deschis fereastra şi 1-a văzut pe SEPI chinuindu-se să urce porcul nostru, pe care mama 1-a primit de la un sătean, într-un camion. Porcul era singura noastră „avere“. Cînd mama l-a întrebat ce făceau acolo, probabil că s-au ruşinat şi au plecat fără porc, spunîndu-i mamei să se ascundă, că vin ruşii. În grabă mare, s-au retras toţi nemţii. La scurt timp după fuga lor, podul din centrul satului a fost minat, de asemenea linia ferată, pentru a-i împiedica pe ruşi îi ajungă. Bubuituri, bucăţi de pod s-au transformat în bombe, rănind cîţiva săteni. În zori de zi, o unitate rusească de cavalerie trecea într-o goană nebună prin apă, neţinînd cont că nu mai exista nici un pod, hotărîţi să-i facă bucăţi pe nemţi. Apoi, s-au instalat şi ruşii în sat. Murdari, jegoşi, plini de păduchi laţi, ni i-au „împrumutat“ cu generozitate. Ce n-au reuşit să devasteze nemţii, au devastat ruşii.

(va urma)

LILIANA TETELEA

COMENTARII DE LA CITITORI