Regina Maria a României (1) – 81 de ani de la trecerea în eternitate

in Lecturi la lumina ceaiului

Regina Maria a României s-a născut la 29 octombrie 1875 în localitatea Eastwell Park, Ashford, Kent, Anglia și a decedat la 18 iulie 1838, la Castelul Pelișor din Sinaia, în Regatul României. A fost înmormîntată la Mînăstirea Curtea de Argeș. A fost principesă de coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de coroană, devenit ulterior regele Ferdinand I al României.

Regina Maria provine dintr-o familie imperială, avînd numele de Maria Alexandra Victoria de Saxa-Corburg și Gotha; a fost mare prințesă a Marii Bitanii și Irlandei, fiind nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii. Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Corburg și Ghota, duce de Edinburgh, iar mama sa a fost Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea. Regina Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la Eastwell Park, reședința familiei din comitatul Kent.

Se căsătorește la 29 decembrie 1892, la vîrsta de 17 ani, cu Ferdinand I de Hohenzollern, moștenitorul tronului României, nepot de frate al Regelui Carol I, și li se rezervă ca reședință Palatul Cotroceni (Nicolae Iorga, Regina Maria, Cartea Românească, București, 1923).

De la început, Regina Maria a reușit să se integreze națiunii române, care o adoptase ca principesă și începînd cu anul 1914, ca regină. A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie, dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor României. S-a opus intrării României în primul război mondial de partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, astfel încît țările din cadrul acesteia să sprijine realizarea Statului Național Unitar Român.

Pe timpul războiului, și-a urmat soțul în refugiu în Moldova, activînd ca soră de caritate în spitalele militare, activitate care i-a adus renumele de ,,Mama răniților”.

În perioada Conferinței de Pace de la Paris din 1919, dar și după încoronarea ca regină alături de Regele Ferdinand, la 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, Regina Maria a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea internațională a Statului Român reîntregit, avînd întrevederi cu suveranul englez, cu președintele S.U.A., Woodrow Wilson, cu premierul francez Georges Clemenceau, sau cu reprezentanți de marcă ai mass-media europene.

Regina Maria a avut șase copii: Carol al II-lea, Regele României, Elisabeta, Regina Greciei, Maria, Regina Iugoslaviei, Principele Nicolae, Ileana, Arhiducesa Austriei și Principele Mircea.

După moartea Regelui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea, acesta a îndepărtat-o din viața politică, obligînd-o practic să trăiască într-un fel de exil intern la reședințele sale de la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, fiind bolnavă, Regina Maria s-a tratat la diferite sanatorii din Europa. A revenit în România în vara anului 1938, decedînd la reședința sa de la Pelișor. Regina Maria a cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris din Balcic.

Regina Maria a fost o mare colecționară și iubitoare de artă, susținînd o serie de personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante scrieri memorialistice, precum și a unor povești și poezii pentru copii. Despre personalitatea Reginei Maria, Constantin Argetoianu, unul din criticii săi, a scris: ,,Oricîte greșeli ar fi comis Regina Maria, înainte și după război, războiul rămîne pagina ei, pagină cu care se poate făli, pagină ce se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee, printre combatanți în rîndurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a cunoscut frică de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scîrba de molimă sau nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de a face bine. Regina Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela al încurajării și ridicării moralului acelora care o încurajau și care au trebuit să decidă în cele mai tragice momente soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei noastre în Moldova, Regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești. Prin modul cum a înfluențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, cînd aproape numai datorită ei, Regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa Pace de la București, Regina Maria rămîne ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale” (Constantin Argetoianu, Pentru cei de mîine, amintiri din vremea celor de ieri, Vol. 3, partea a V-a, Editura Humanitas, București, 1992, p. 109).

Robert D. Kaplan a scris: ,,Regina Maria, mai mult decît altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea la Patria Mamă a Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei. A dormit pe cîmpurile de luptă ale celui de-Al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe sine însăși ca româncă, oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie România” (Robert Kaplan, Balkan Ghots – A Journey history, Sf. Martin Press, New York, 1996).

Pentru merite deosebite, Regina Maria a fost decorată cu: ,,Marea Cruce a Ordinului Coroana României”, ,,Marea Cruce a Ordinului Carol I”, ,,Legiunea de Onoare a Franței”, ,,Medalia Militară Franța”, ,,Ordinul Coroana Italiei”, ,,Ordinul Imperial al Coroanei Marii Britanii”, ,,Ordinul Crucea Regală Marea Britanie”, ,,Ordinul Crucea Roșie Marea Britanie”, ,,Ordinul Victoria și Albert Marea Britanie”, ,,Ordinul Sfîntul Ioan Marea Britanie”, ,,Ordinul Vulturul Alb Serbia”, ,,Ordinul Sfîntul Sava Serbia”, ,,Ordinul Regina Maria Spania”.

Maria de Edinburgh, prințesa cu ochi albaștri argintii, a fost considerată una dintre cele mai frumoase femei din lume.

Autorii prezentului material s-au gîndit să prezinte un minunat text al Reginei Maria, care i-a emoționat pînă la lacrimi pe românii refugiați, dar și pe cei din tranșee, cărora le era, de fapt, destinat:

Bucureștii

,,Este o oră de care n-am vorbit niciodată, o oră sumbră și tristă, pe care nimănui n-o putem împărtăși, ora în care trebuia să umblu cu fruntea sus, ca nimeni să nu-mi vadă lacrimile din ochi, ora în care nu-mi mai rămînea nimic alta decît să trec cu privirile dincolo de lucrurile acestui pămînt, spre un viitor învăluit în ceață, pe care-i stăpîn numai Dumnezeu.

Trebuia să fiu tare în acel ceas, să nu strig, să nu mă tînguiesc, să arăt drumul exilului simplu, liniștit, pentru ca panica să fie înlăturată și nimeni să nu se îngrozească. De mine atîrnau alții, ca să vadă cum voi îndura ce era de îndurat. Eu tăceam. În ceasul acela numai tăcerea putea îmbărbăta.

Trei luni au trecut de atunci, trei luni nesfîrșite, trei luni, care mi-au părut trei ani, atît au fost de pline de durere și de groază, luni petrecute aproape de inima poporului meu, luni în care i-am auzit gemetele și am trăit din nădejdile și temerile lui. Luni în care, cu poporul meu, am muncit și am plîns, încercînd totul ca să-i usuc lacrimile.

Dacă sînt clipe în care numai tăcerea ne poate ajuta să îndurăm datoria ce avem de îndeplinit, sînt și clipe cînd avem dreptul să ridicăm glasul și să ne strigăm dorințele și părerile de rău.

Trei luni au trecut de cînd Bucureștii ne-a fost răpit, de cînd vrăjmașul a lovit în chiar inima pămîntului nostru. Trei luni! Și azi aș vrea ca toți cei cîți iubesc, cîți regretă și cîți plîng să-și cufunde, împreună cu mine, privirile în depărtarea aceea și să-și aducă aminte de ce am pierdut. Mi se pare că ar trebui să mă ridic pe un munte foarte înalt, să ajung pînă în vîrf, și de acolo să pot zări fumul ce se resfiră din orașul care a fost cuibul tuturor inimilor noastre și azi zace, înlănțuit și tăcut, sub jugul vrăjmaș. Într-adevăr, inimă a pămîntului nostru, centru însuflețit care ne lega, ne hrănea energiile și ne umplea de mîndrie – cine dintre noi va uita vreodată ultimele zile de spaimă, cînd nădejdea scădea mereu, cînd de pretutindeni glasul tunului împrăștia vestea-i înfricoșată, înștiințîndu-ne că primejdia se apropie, că peste puțin va trebui să înceapă pribegia, tristețea și întunericul.

E greu să vorbești de propria-ți durere, cînd atît de mari sînt suferințele tuturor. Totuși, vorbesc azi de mîine, pentru că știu că durerea mea este durerea țării întregi, că mii și mii de glasuri răspund glasului meu, atunci cînd plîng durerea obștească și tot ceea ce a rămas dincolo de linia de foc, care, ca o rană pe sînul unei mame, a tăiat în două patria noastră iubită.

Vă vorbesc eu, Regina voastră, și aș vrea ca glasul meu să pătrundă în toate inimile, să străbată în toate căminurile, să meargă spre cel nefericit, s-ajungă pînă la eroul culcat în patu-i de zăpadă. Aș vrea să știți cu toții că am jelit cu voi, că am împărtășit toate suferințele, că v-am înțeles toate deznădejdile, că nu-i jertfă a voastră pe care să n-o fi prețuit. Și aș mai vrea să vă spun aceasta: Inimile se leagă mai strîns în zilele de restriște decît în cele de bucurie, în zilele de război decît în cele de pace.

Nu poți ști ce durere plînge fiecare, ce casă, ce peisagiu, ce față întrezărește fiecare în visurile lui. Nu știu de se speranță se agață, spre ce lumină dorește să se întoarcă. Este o durere națională și o durere personală, și fiecare om pe aceasta din urmă o poartă în sufletul său.

București, numele tău trezește imagini fără sfîrșit în sufletul acelora care au fost siliți să te lase dușmanului urît de noi. Te vedem în zilele tale de soare, în zilele tale de ceață, pe ploaie ori ninsoare, ni te reamintim harnic și zîmbitor. Străzile tale nu păreau că poartă decît o lume fericită, și toți, cîți sîntem astăzi departe de tine, ne închipuim că n-am cunoscut odinioară decît bucuria ta.

București! Care-i fața ta azi? Porți oare văl de doliu pentru toți copiii tăi pribegi? Ori ai un surîs prefăcut, spre a nu dezlănțui asupra bieților tăi oameni mînia acelora care astăzi se cheamă stăpînii tăi? Cele mai mărețe clădiri ale tale fost-au necinstite de steaguri care nu poartă cele trei sfinte culori în fața cărora fiecare român se descoperă? Perdelele ferestrelor fost-au trase, pentru ca cei rămași să nu vadă pe străinii cu cască plimbîndu-se și făcînd gardă în fața Palatului regal? Spitale, pe care noi le pregătisem cu atîta duioșie pentru răniții noștri, sînt astăzi pline de venetici care nu vorbesc limba noastră, bucuroși de amărăciunile pe care le-au semănat la noi în Țară?

O, București! Eu te-am părăsit fără un cuvînt de bun rămas, eu, care de atîtea ori am fost aclamată pe străzile tale!… Mi se spusese că trebuie să plec în tăcere, fără să arăt durere și fără să trezesc în sufletul celor osîndiți să rămîie amarul despărțirii. Lăsîndu-te așa în voia sorții, mă simțeam ca un fugar trădător… Să plec, să nu mai văd nimic, din durerea ta, să te știu fără sprijin, pradă acelora care se îmbulzeau să sugă sîngele inimii tale!…“.

(va urma)

Prof. Dr. IOAN CORNEANU, Ing. MIRCEA PÎRLEA

Păreri și opinii