Reîncarnarea lui Shakespeare (1)

in Alte știri

 

 

Una din tehnicile pe care le-am descoperit ca fiind nepreţuite în scopul de a-mi ajuta pacienţii să îşi perfecţioneze abilităţile şi resursele proprii este aceea care explorează ceea ce eu numesc „Vieţi trecute pozitive“. Deşi mare parte din terapia vieţilor trecute presupune lucrul cu evenimente traumatice, în vederea eliberării sentimentelor negative care cauzează probleme vieţii actuale, este posibil să regresezi în vieţi trecute, mai puţin dureroase, pentru a scoate la iveală energiile, abilităţile şi resursele pozitive, în această viaţă. De exemplu, dacă cineva vine la mine să-mi ceară ajutorul pentru a învăţa să cînte la un instrument muzical, ar fi posibil ca acea persoană să regreseze într-o viaţă anterioară, în care avusese talente muzicale. Aş deschide acele energii muzicale din viaţa trecută a individului şi le-aş aduce, împreună cu talentele, în viaţa lui actuală. Mă întrebam dacă nu aş fi putut face acelaşi lucru pentru Terry şi, atunci cînd i-am interogat subconştientul, folosind răspunsul ideomotor, acesta mi-a indicat că ar fi avut o asemenea viaţă trecută. Am început regresia în maniera obişnuită şi i-am lăsat cîteva momente, pentru a se stabili în acea viaţă.

I-am cerut, apoi, să-mi descrie locul în care se afla şi ce anume simţea în acel moment. Răspunsul său a fost următorul: „Sînt afară, apune soarele. Sînt bărbat şi sînt călare pe cal, traversînd un rîu care este puţin adînc. Cineva merge în faţa mea, conducîndu-mă. Port haine de culoare maroniu-roşcat şi o pălărie cu boruri late“.

Steve Burgess: „Cum te simţi?“

Terry: „O duc destul de bine. Urc drumul către un oraş împrejmuit, trecînd un podeţ mic şi scund, către poarta oraşului. Sînt găini şi capre prin jur. Cobor de pe cal, descălecînd cu piciorul stîng, în loc de dreptul. Intru într-un han şi aud vorbindu-se în italiană, dar eu nu sînt italian“.

După o pauză, timp în care Terry părea să se dumirească în privinţa vieţii lui trecute, a continuat: „Stau într-o cameră. Are un pat şi focul făcut. O fată îmi aduce nişte apă, pe care o varsă într-un vas. Îmi dau pălăria jos şi mă spăl. Cred că am un barbişon. Cobor să mănînc ceva. Un bărbat şi o femeie vorbesc cu mine. Pot comunica cu ei, dar nu folosindu-le limba. Am impresia că sînt un soi de călător. Mănînc cina dintr-un vas – carne de pui – şi beau vin alb dintr-o halbă din piele. Mă duc sus, la culcare, cu o lumînare în mînă. Sînt tăciuni aprinşi în foc. E un pat masiv, cu perne moi. E dimineaţa următoare. Mă urc pe cal, din nou, dinspre dreapta. Sînt condus de un om şi plec mai departe. Privesc, de deasupra unui mare golf, spre oraşul de jos, unde sînt case cu acoperişuri roşii. E un oraş agitat, cu străzi înguste şi pietruite, şi cu cîini vagabonzi. Am impresia că aici trebuie să fiu. E foarte abruptă coborîrea spre Mare. Mă întorc, mai tîrziu, la han şi sînt, din nou, în camera mea, stînd la fereastră şi privind golful. Stau şi scriu într-o carte mare. Scriu în engleză, cu un scris de mînă foarte iscusit, iar cartea pare a fi un jurnal.

E noapte acum, şi mă aflu în faţa ferestrei, fumînd o pipă din lut, lungă şi albă. Mă simt foarte relaxat. Sînt un fel de scriitor, poate un autor de piese de teatru. Cred că e vorba de Secolul al XVI-lea“.

Ne apropiam de finalul şedinţei, astfel încît l-am întrebat pe Terry dacă ar putea să-şi dea seama care era numele persoanei. O parte din mine se întreba: oare să fie vorba de un personaj relativ faimos, ori de vreun dramaturg minor, din perioada elisabetană, sau ceva de genul acela? Terry a tăcut o vreme, după care a început să-şi scuture capul. Nu eram sigur dacă i se părea dificil să-şi audă, sau să-şi intuiască numele. Apoi mi-a zis: „Nu, nu, nu pot să cred, Steve. Nu-mi vine să cred că port numele ăsta. E prea de tot“.

Am insistat să-mi spună numele. El a inspirat adînc şi a spus:

„Este Will. Numele meu este Will. William Shakespeare“.

L-am trezit pe Terry din transă şi am stat amîndoi, uitîndu-ne unul la celălalt, uimiţi şi sceptici faţă de tot ceea ce aflaserăm. Am discutat îndelung şi eram amîndoi foarte neîncrezători cu privire la realitatea pe care o trăise el. În acelaşi timp, însă, eram fascinaţi şi dornici să explorăm situaţia mai departe. Aşadar, Terry a fost de acord să vină la o altă şedinţă, cu o avertizare serioasă din partea mea: între timp, să nu caute nimic ce ar putea avea o cît de mică legătură cu Shakespeare. Astfel, pentru noi doi, a început o călătorie uimitoare, care avea să ne ofere tot felul de surprize şi noi posibilităţi de interpretare, de fiecare dată cînd regresam în acea viaţă.

Terry a revenit săptămîna următoare şi, după o scurtă discuţie, am căzut de acord să nu ne pripim în a judeca lucrurile, ci doar să urmărim ceea ce el vedea sau simţea în timpul transei. L-am hipnotizat şi l-am ghidat înapoi, în viaţa anterioară. După o pauză lungă, timp în care începea să descopere coerenţa imaginilor care îi parveneau prin ochiul minţii, Terry a început să vorbească domol: „Trec printr-o arcadă, pe malul unui rîu. Este miezul zilei şi mă aflu într-un oraş, de unul singur. Văd un pod de piatră. Intru într-o casă cu uşă masivă de lemn şi balamale uriaşe. Pereţii sînt groşi, avînd vreo 4-5 rînduri de cărămidă. Cobor cîteva trepte, pînă într-o cameră cu dale de piatră pe jos. Zăresc o masă cu lumînări şi un şemineu din cărămizi roşii, lungi şi groase, dispuse de jur împrejur. Pe focul aprins este pusă o cratiţă: un vas mare şi negru. Primesc ceva de mîncare. Mă simt bine şi în putere, cred că am în jur de 30 de ani. Port o sabie cu mîner alb, la şoldul drept. Tocmai am dat-o la o parte, ca să mă aşez la masă. Mănînc un castron de supă de pui. E şi o femeie care stă aşezată pe un scaun şi, probabil, coase, sau ceva asemănător. Cred că ar putea avea vreo legătură cu mine. O cheamă Francis. După ce am mîncat, mă aşez liniştit lîngă foc, citind şi trăgînd din pipă. Pot vedea cuvîntul «portocaliu», scris pe colţul din stînga sus, al cărţii“.

L-am rugat pe Terry să devină conştient de tipul de meserie pe care a avut-o în acea viaţă. Fără nici o pauză mi-a răspuns:

„Sînt scriitor. Mă simt fericit şi am o grămadă de energie pentru munca asta. În timp ce mă ocup de scris, fumez din pipă. Scriu cu mîna stîngă pe bucăţele de hîrtie, din cartea cea mare pe care o aveam cu mine în Italia“.

I-am cerut lui Terry să se mute într-o altă scenă din acea viaţă, iar el a descris următorul tablou: „Sînt într-o piaţă din Anglia. Vorbesc cu cîţiva oameni şi le arăt foile pe care le-am scris. Sînt actori, dar nu ne aflăm într-un teatru. Îmi zîmbesc cu prefăcătorie, mimînd că mă aprobă. Au eliberat zona, şi oamenii se strîng în jurul nostru. E o căruţă cu fîn în apropiere. Are loc un fel de piesă de teatru. Omul care preia controlul se numeşte George. Publicul vociferează. Oamenii stau în picioare. Publicul e tachinat cu umor. Reprezentaţia are loc pe stradă, iar eu am scris textul pentru piesă. George iese în evidenţă tot timpul. Poartă un nas mare, fals. Spectacolul s-a terminat şi oamenii se îndepărtează rîzînd. Actorilor le-a plăcut. Cu toţii îmi dau bucăţile de hîrtie înapoi – au citit de pe ele în timp ce jucau. A fost o repetiţie. Mă întorc acasă, unde sînt întîmpinat de Francis. Mă simt încîntat, fiindcă totul a ieşit bine. Ea e mult mai în vîrstă decît mine, dar nu e nevasta mea. Mi-am împachetat lucrurile şi hîrtiile, şi mă aflu într-o trăsură care merge la Londra. Simt că am încercat să fac un anumit lucru şi mă îndrept spre Londra, să duc lucrurile mai departe. Cuvintele «Comedia Erorilor» îmi vin în minte, dar nu ştiu de ce“.

L-am rugat pe Terry să nu se grăbească şi să devină conştient de numele lui în acea viaţă. A petrecut cîteva minute în tăcere, timp în care părea să cîntărească atent cuvintele pe care le auzea în minte. În cele din urmă, a spus: „William. William Shakespeare. Ăsta e numele care-mi tot vine în minte, Steve“.

Fiindcă trecuse timpul rezervat şedinţei, l-am scos pe Terry din hipnoză. După cum vă puteţi imagina, eram amîndoi uimiţi, din nou, de amintirile pe care le scosese la iveală. Înaintea şedinţei mă aşteptasem, din partea lui, să se străduiască să vină cu ceva tangibil, mai ales că era atît de neinstruit, încît probabil i s-ar fi părut dificil pînă şi să scrie corect numele lui Shakespeare. Dacă se întîmpla aşa ceva, iar încercările lui de a retrăi viaţa anterioară se dovedeau inutile, mi-ar fi sugerat că şedinţa noastră recentă nu a fost nimic mai mult decît o fantezie. Totuşi, s-a întîmplat exact contrariul. Adusese informaţii care s-ar fi putut încadra în viaţa unui actor-dramaturg. Ideea unui Shakespeare care expune în faţa mulţimii, într-un oraş, sau un sătuc, tablouri dintr-o anumită piesă, pentru a testa reacţia publicului, înainte de a o pune în scenă într-un teatru londonez, este total plauzibilă. Aşa ar fi stat lucrurile, mai ales dacă Shakespeare se afla în faza timpurie a carierei sale. Odată ce şi-ar fi dobîndit deja statutul şi faima de scriitor, el nu ar mai fi avut nevoie să recurgă la o asemenea strategie. Experimentele cu publicul din pieţe nu-şi mai aveau rostul, de vreme ce, dată fiind notorietatea căpătată, piesele sale puteau fi repetate şi jucate într-un teatru. Cu siguranţă, dacă Terry încerca să dovedească faptul că el este Shakespeare, ar fi fost cu totul improbabil să inventeze ceva atît de neobişnuit: un tînăr dramaturg, care îşi testează scenele dintr-o piesă de teatru în lucru, în mijlocul unei pieţe.

Terry simţea că, în această etapă a vieţii sale, avea vreo 30 de ani. Fiindcă Shakespeare s-a născut în 1564, asta însemna că scena la care am fost martori s-ar fi petrecut, probabil, la începutul anilor ‘90 ai Secolului XVI. Chiar înainte de finalul şedinţei, el a amintit de piesa „Comedia Erorilor“, ceea ce e interesant, deoarece, după cum se ştie, o datare precisă a majorităţii pieselor lui Shakespeare a fost foarte dificilă; unii academicieni consideră că această „Comedie a Erorilor“ ar aparţine perioadei sale timpurii, care a început curînd după 1590. Ţinînd cont de faptul că Terry nu studiase niciodată despre acea perioadă, ba mai mult, nici nu citise piese de Shakespeare toată viaţa lui (într-adevăr, mi-a mărturisit că în timpul şcolii s-ar fi ruşinat de asemenea lucruri), părea că totul era doar o mare coincidenţă. Am început să mă întreb dacă, ocupîndu-mă de regresia în vieţi anterioare, nu cumva aveam de-a face, într-adevăr, cu reîncarnarea celui mai mare scriitor de limbă engleză.

* * *

Astfel a început o serie întreagă de întîlniri cu Terry, care s-a desfăşurat pe o perioadă de cîteva luni. Pe parcursul acestor şedinţe, Terry nu a citit şi nu a studiat nimic despre Shakespeare. În mod voit, s-a ţinut departe de tot ceea ce ar fi avut vreo legătură cu perioada shakespeariană sau elisabetană, pentru a nu fabula, în timpul şedinţelor noastre, pe marginea a ceva ce ar fi văzut sau ar fi citit. La rîndul meu, nici eu nu l-am condus, cît timp se afla în transă, în vreo direcţie anume, pentru a-l face să producă amintiri false. Deşi, uneori, această experienţă s-a derulat încet, asta însemna că tot ceea ce trăia el era „curat“ şi venea doar de la sine. Nu i-am dat nici o sugestie şi nu i-am impus nici o idee pe parcursul şedinţelor noastre.

În timpul regresiilor, el a scos la iveală tot felul de detalii, care cred că zugrăvesc un tablou cuprinzător, cu mult peste ceea ce se ştie, de fapt, despre Shakespeare. Dat fiind faptul că au existat atîtea sute (dacă nu mii) de biografii ale dramaturgului, scrise de-a lungul secolelor, oamenii care nu cunosc acea perioadă sînt, adeseori, surprinşi să afle că toate detaliile care sînt cunoscute, factual, despre Shakespeare ar încăpea pe spatele unei cărţi poştale. Toate acele nenumărate biografii sînt înţesate de ipoteze, dar, în realitate, se cunosc foarte puţine lucruri despre una dintre cele mai faimoase figuri ale istoriei.

Pe parcursul timpului petrecut împreună cu mine, Terry a scos la lumină o abundenţă de informaţii care se potrivesc foarte bine cu ceea ce se cunoaşte, sau ceea ce se bănuieşte despre Shakespeare. Nici o clipă el nu a venit cu vreun aspect care să pară fantezist, ireal sau anacronic. Şi toate lucrurile acestea au venit din partea unui individ care abandonase şcoala la 15 ani, neavînd nici o calificare şi nici dorinţa de a se realiza pe plan intelectual.

În următoarea noastră regresie, odată aflat în transă, Terry a deschis amintirea unui bărbat, care a apărut de cîteva ori în timpul şedinţelor noastre şi care părea să fi fost un personaj important, în sensul în care îl ajutase pe Shakespeare să îşi vadă piesele jucate pe scenă. Ca de obicei, am început prin a-l întreba unde se află. Terry mi-a răspuns: „Sînt într-o trăsură care se zdruncină, străbătînd un mare pod de lemn peste un rîu. Podul are clădiri construite pe el şi am impresia că este acoperit, nu deschis. Simt miros de fum peste tot. Coborîm de pe pod şi o luăm la dreapta. Este Londra. Mergem pe un drum, către o casă mare, înconjurată de copaci. Sînt primit acolo ca musafir. Intru într-o cameră mare, cu o masă lungă şi scaune cu spătarul înalt. Sînt întrebat dacă am adus multe pagini. Paginile pe care le-am adus se află în dosare mari, moi, şi legate în piele. E vorba despre munca mea scrisă. Un bărbat se uită la ele – are în jur de 50 de ani. Mă simt mult mai tînăr decît el; aş spune că am vreo 28 de ani. Am venit la el pentru a-i cere părerea, sau un punct de vedere critic asupra muncii mele, şi-l privesc aşteptînd. Cred că el joacă un rol important pentru piesele mele. Se uită pe manuscrisul uneia din piese, în total, cred că sînt vreo 5. Văd scrisul, dar nu îmi dau seama ce înseamnă. Bărbatul s-a mutat mai aproape de foc şi a zis ceva de genul: «opera asta va fi văzută». El este omul la care vin pentru sfaturi şi comentarii. Este bine cunoscut, unul dintre cei mai importanţi oameni, poate în domeniul actoriei, sau în cel al producţiei de teatru. Voi rămîne aici şi sînt condus în camera mea. Acum stau întins în pat şi mă simt foarte bine“.

Doar ca o digresiune – care, însă, sugerează, din nou, că tot ceea ce vedea Terry era adevărat -, vechiul Pod al Londrei, pe care el pare să-l fi traversat, avusese, într-adevăr, mai multe clădiri construite pe el. Sîntem obişnuiţi, în zilele noastre, să ne gîndim la actualul Pod al Londrei, care a fost construit în perioada victoriană. Podul medieval, cel pe care l-ar fi putut traversa Shakespeare, a fost construit în 33 de ani şi a fost deschis în timpul domniei Regelui Ioan, în 1209. Acesta a dat permisiunea construirii caselor pe pod, ca mijloc de a obţine beneficii din întreţinerea lui, multe din locuinţele respective devenind, apoi, magazine. Imagini din acea vreme îl înfăţişează înţesat de clădiri (unele dintre ele, înalte de 7 etaje), de fiecare parte a podului, astfel încît spaţiul rezervat traficului (cai, căruţe, trăsuri şi pietoni) se reducea la o porţiune îngustă de trecere. Aproape 200 de tipuri de comerţ se aliniau de ambele părţi ale străzii strîmte, deasupra căreia etajele superioare ale clădirilor de pe o parte erau, de fapt, legate de casa, sau magazinul, de pe cealaltă parte. Afirmaţia lui Terry, potrivit căruia ceea ce vedea părea un pod acoperit, era justificată, deoarece, pe alocuri, podul ar fi putut semăna cu un tunel. Mi-e greu să cred că Terry ar fi putut avea cunoştinţă de toate aceste amănunte înainte de şedinţele noastre, pentru că sînt aspecte care, de regulă, sînt cunoscute doar de specialişti şi cercetători în istorie.

Cîteva săptămîni mai tîrziu, în altă regresie, Terry a avut, din nou, contact cu acelaşi bărbat. De data asta, ne-am apropiat mult de ceea ce reprezenta el: „Am tot călătorit. Am un geamantan mare, înţesat cu lucrurile mele, şi mă aflu pe cheiul unui rîu, pregătindu-mă să urc la bordul unui vas. Am fost plecat destul de mult timp“.

Terry a tăcut o vreme, ca şi cum ar fi simţit trecerea timpului din viaţa sa anterioară, după care a spus: „Acum sînt dincolo de Londra. Am acostat pe malul sudic al Tamisei. Călătoresc într-o trăsură şi traversez un pod cu clădiri construite pe el. Mergem tot mai departe, pînă cînd traversăm un alt pod, mai mic. Ne îndreptăm către nord, printr-o zonă împădurită. E plină de stejari şi alţi copaci foarte bătrîni. Am ajuns departe şi, în cele din urmă, ne oprim la Banbury. E noapte. Am trecut pe sub o arcadă şi am ajuns în curtea interioară a unui han, iar geamantanul meu rămîne în trăsură. Am impresia că aş călători spre vest, pentru o întîlnire importantă cu o persoană anume. Undeva, în jurul Oxfordului. Sînt la o casă mare, de la ţară, acum, şi jurnalele mele, învelite în piele moale, sînt descărcate. Clădirea are o intrare impresionantă. Jurnalele vor rămîne în această casă – toate se află pe o masă din lemn masiv. Bărbatul acela e acolo – cred că el mi-a finanţat călătoria. Îmi vine în minte numele Charles Worthy. Un alt loc tocmai mi-a trecut prin cap – Nuneaton. Acolo ar fi un colegiu, unde am impresia că voi ţine o prelegere. Simt, de asemenea, că voi ţine o altă prelegere, într-un loc numit Stalybridge. Asta implică încă o călătorie, dar cred că ambele locuri se află în aceeaşi regiune“.

Steve Burgess: „Care e legătura ta cu acel bărbat, dacă există vreuna?“

Terry: „Lucrăm, într-un fel, împreună. El e mai în vîrstă decît mine. Totul are legătură cu piesele de teatru – deja am lucrat la ceva în jurnalele mele. El e foarte înstărit. Ne aflăm, undeva, între Oxford şi Gloucester. Numele Gloucester îmi tot vine în minte. Lucrez cu bărbatul acesta ca să punem în scenă piesele. Poate e proprietarul unui teatru? E acelaşi bărbat cu care am vorbit înainte, cînd am fost în sudul Tamisei – are o casă acolo. Îmi vin în minte cîteva imagini: mă aflu în faţa unei clădiri de Stat, poate Primăria din Londra, sau o altă primărie. Pare că, în Gloucester, pentru cîţiva oameni înstăriţi de aici sînt foarte cunoscut, ca şi cum ei m-ar sponsoriza. Charles Worthy are o anume legătură cu aceşti oameni, iar el locuieşte la est de Gloucester, probabil, la vreo 50-65 de kilometri distanţă. Are mult pămînt şi o casă mare. Am senzaţia că aş cunoaşte bine zona. Legătura mea cu acest bărbat a ieşit la iveală în ultima mea călătorie spre Londra, peste pod şi de-a lungul zonei sud-estice, nu departe de Rîul Tamisa. Acolo i-am adus cîteva lucrări, ca să se uite peste ele. Cred că are o mare influenţă în teatrele din Londra. Deţine o casă acolo, dar reşedinţa lui principală se află dincolo de rîu, mai departe, cum călătoreşti spre nord-vest. E un conac mare. Am impresia că el ar hotărî ce merge şi ce nu merge jucat în teatre. Nu am prea mult timp pe care să-l petrec acasă, din cauza muncii mele, care pare a fi importantă. Trebuie să ajung la acest conac“.

Într-o altă şedinţă, Terry a avut mai mult de a face cu Charles Worthy: „Am călătorit, într-un alt timp, ajungînd la aceeaşi casă mare. Mă aflu afară, într-o zonă vastă, cu mai multe terase, din spatele casei. Este o clădire cenuşiu-albăstruie, cu porţiuni vopsite în alb, şi are multe ferestre înalte, de sticlă. Sînt trepte care coboară spre grădini şi mai mulţi copaci înalţi. În faţa mea se întinde o pajişte cu iarbă verde şi deasă. Animale mici sînt urmărite de hăitaşi. Vînăm păsări, cu ajutorul şoimilor. Aceştia ucid păsările în văzduh. Mergem pînă în locul unde şoimii au omorît prada, le dăm o bucată de carne din ea, şi restul luăm noi. Aceasta este casa lui Charles Worthy. El este un fel de girant, dar, în acelaşi timp, îmi e prieten şi mentor. El reprezintă legătura dintre oamenii cei mai importanţi din teatru şi oamenii cei mai importanţi care merg la teatru. Are foarte multă influenţă. E destul de robust, dar mai în vîrstă decît mine. probabil, abia am trecut de 30 de ani – Are un pavilion enorm, unde îşi ţine păsările. Mă simt în largul meu aici, deoarece am mai venit de cîteva ori înainte“.

Cine este, aşadar, acest bărbat misterios, care a apărut, de cîteva ori, în memoria lui Terry, pe parcursul şedinţelor noastre, şi care pare să fi fost un personaj foarte important în viaţa lui Shakespeare? Este el, oare, aşa cum ghicise Terry, un bogătaş care acţiona ca girant, în favoarea creaţiilor lui Shakespeare? Sau este relevant într-o altă privinţă?

(va urma)

STEVE BURGESS

COMENTARII DE LA CITITORI