Reîncarnarea lui Shakespeare (10)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Călătoriile lui Shakespeare (9)

Există, de asemenea, o teorie credibilă, conform căreia Shakespeare însuşi ar fi fost profesor la o şcoală. Acest fapt a fost menţionat de actorul William Beeston, fiu al lui Christopher Beeston, membru al companiei lui Shakespeare, numită ,,The Lord Chamberlain’s Men”. El a mărturisit că Shakespeare, deşi cunoştea doar puţin limba latină, iar greaca, încă şi mai puţin, înţelegea latina destul de bine, deoarece, în tinereţe, ar fi fost profesor, undeva, la ţară. E posibil, aşadar, ca Terry să fi retrăit întoarcerea dramaturgului de succes la şcoala unde acesta predase? Nu putem fi siguri de asta, dar dacă impresiile lui Terry ar fi fost rodul imaginaţiei, cu certitudine el ar fi rememorat faptul că scriitorul mersese la şcoală în Stratford. Acest lucru ar avea logică, avînd în vedere cunoştinţele lui anterioare, aproape inexistente, despre Shakespeare şi viaţa sa. Să inventeze faptul că Shakespeare ar fi mers la şcoală în afara oraşului său natal este, cred eu, improbabil. Consider, totodată, că aceasta conferă experienţelor lui Terry un şi mai mare grad de probabilitate ca ele să fi fost reale, nu imaginate.

Legătura cu Gloucester a reieşit, din nou, într-o altă regresie a lui Terry, în care Shakespere părea să fie sărbătorit, iarăşi, ca o celebritate: ,,Sînt în Gloucester, din nou, la o recepţie. E un fel de eveniment civic sau un banchet al breslelor, într-un loc care aduce cu Primăria oraşului. Mă aflu în sală şi vorbesc despre călătoriile mele, în faţa unui public prezent pe bază de invitaţii. Există, aici, o puternică legătură maritimă. Participanţii sînt aşezaţi în nişte bănci asemănătoare unor strane de biserică. Este, de asemenea, şi un călător faimos care e sărbătorit cu acest prilej. E vorba de un navigator. În acelaşi timp, citesc şi cîteva din poeziile mele şi le prezint fruntaşilor oraşului o carte”.

Cu toate că aceasta a fost doar o scurtă experienţă pentru Terry, ea mi se pare interesantă tocmai fiindcă sugerează, încă o dată, sinceritatea amintirilor sale. Aceasta se datorează referinţei sale la Shakespeare, care prezintă o carte de poezii. În primii ani ai carierei sale de scriitor, Shakespeare a publicat două poeme narative – ,,Venus şi Adonis” (1593) şi ,,Violul Lucreţiei” (1594) – înainte de a-şi fi dat la tipar ,,Sonetele”, în 1609. Nu e un lucru despre care să fabuleze un om obişnuit, de categorie medie, care nu ştia mai nimic despre Shakespeare, şi care ar fi fost pus în situaţia de a imagina, sau visa scene din viaţa dramaturgului. Dacă Terry ar fi inventat, pur şi simplu, poveşti în timp ce se afla sub transă, cu siguranţă că ar fi vorbit exclusiv despre piesele de teatru ale scriitorului, nicidecum despre poeziile sale.

O altă şedinţă, întrucîtva neobişnuită, a scos la iveală o altă ipostază a dramaturgului: un rapsod mai umil, stînd, înfiorat, la mormîntul celui mai mare scriitor al Angliei de pînă atunci: ,,Sînt într-o clădire mare, care arată ca o şcoală, cu multe ferestre mici, şi decorată, în exterior, cu cărămizi. E ca o catedrală, dar, în acelaşi timp, cred că e un loc de studiu. Este Westminster Abbey. Interiorul este întunecos, deşi e plin de lumînări. Port haine din piele maro, cu dungi de culoare roşu-grena. Pantalonii sînt precum cei strîmţi, de călărie. Pe cap port o pălărie moale, din piele de ied, cu cataramă şi boruri late. Privesc spre un loc ce se află în apropiere de intrare, în colţul din dreapta, dedesubtul unui vitraliu înalt. Sînt singur aici şi mă uit la mormîntul lui Chaucer. Îi ofer omagiile mele – simt că am un mare respect pentru el”. (Doar ca digresiune, menţionez că Geoffrey Chaucer a fost înmormîntat în Colţul Poetului, din Westminster Abbey, în 1566 – el fiind primul scriitor îngropat acolo.)

Terry a rămas tăcut o vreme, după care a continuat: ,,Acum sînt în Londra. Mă aflu la teatru, pentru a vedea o piesă, împreună cu un grup de prieteni. Sînt în centrul atenţiei: pare că sînt destul de bine cunoscut şi mă simt plin de încredere. Presupun că am în jur de 35 de ani. Teatrul e în formă de potcoavă, cu doi piloni mari, de susţinere, de fiecare parte a scenei adînci. Sînt bănci, sau bucăţi de bănci pe care se poate sta. Acestea sînt dispuse la o înălţime dublă şi apoi, pe lungimea potcoavei, ele sînt completate cu un rînd întreg de locuri. Băncile sînt împărţite în 7 porţiuni: cîte 3 de fiecare parte şi una în mijloc. Locul e luminat de torţe cu ulei. Tavanul e acoperit, dar nu în totalitate. Se joacă o piesă de-a mea. Văd un fel de ceremonie fastuoasă, în care sînt implicate multe personaje. Nu e deloc amuzantă piesa – e apăsătoare şi sinistră. Spectacolul se termină, publicul aplaudă, iar eu primesc felicitări. Ne îndreptăm acum spre un castel din piatră cenuşie, cu turnuri rotunde. Nu se află departe de teatru. Sînt mulţi oameni care se întorc acolo la sfîrşitul reprezentanţiei, pentru a participa la o recepţie. O femeie îmbrăcată ca o regină se află acolo, cu o pereche de pudeli francezi, alergînd în jurul ei. E abia trecută de 20 de ani şi poartă o rochie de un albastru argintiu şi, pe cap, o bonetă de catifea albastră. Ea conduce mulţimea care se îndreaptă, de la teatru, spre castel. Mă aşez lîngă ea şi tocmai am auzit-o spunînd ceva de genul: «Vei fi îngropat printre ei, William». Asta are legătură cu faptul că ne aflăm la Westminster Abbey. Mă simt stăpînul lumii, ca şi cum aş fi realizat ceva important. Îi povestesc despre «Neguţătorul din Veneţia». Piesa e scrisă şi pregătită pentru a fi jucată. Femeia intenţionează să investească nişte bani în piesă, să plătească pentru costume. Are de gînd să-i pună pe oamenii care îi croiesc, ei, rochiile să facă o parte din costume. Sînt copleşit de un val de căldură şi de înţelegere, ca şi cum eu aş fi vedeta spectacolului”.

Eram nesiguri cu privire la identitatea acelei doamne aristocrate (Terry simţea că aceasta ar fi putut fi de rang regal), dar cred că nu iese din sfera probabilităţii ideea ca acea patroană înstărită să fi dorit să sponsorizeze costumele viitoarei producţii a lui Shakespeare. Încă o dată, Terry pare să fi nimerit datele corect. Simţea că ar fi avut în jur de 35 de ani, ceea ce îl plasa în a doua jumătate a deceniului cuprins între anii 1590-1600, adică perioada în care Shakespeare scrisese comediile sale romantice, inclusiv ,,Neguţătorul din Veneţia”. Aceasta se petrecea cam pe la 1599, cînd Shakespeare şi camarazii săi actori construiseră şi inauguraseră Teatrul Globe, din Bankside. Ar fi, oare, posibil ca Terry să fi retrăit momentul deschiderii teatrului? Descrierea lui pare, într-adevăr, foarte asemănătoare cu stilul unui teatru elisabetan, cu forma sa rotundă (de ,,potcoavă”, cum o zugrăvise Terry), cu rîndurile de galerii, cu pilaştrii instalaţi de fiecare parte a scenei şi cu tavanul deschis. Dacă acesta este cazul, înseamnă că, atunci, Shakespeare ar fi avut, într-adevăr, în jur de 35 de ani. Încă o dată mă întreb: dacă Terry ar fi inventat toate astea, care erau şansele să nimerească atît de multe detalii?

(va urma)

STEVE BURGESS

COMENTARII DE LA CITITORI