Reîncarnarea lui Shakespeare (11)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

Actorul ambulant (1)

Ştim cu toţii despre Shakespeare că a fost unul dintre cei mai mari scriitori în limba engleză şi cel mai strălucit dramaturg al lumii. Cu toate acestea, cred că avem tendinţa să uităm că el a mai lucrat, ocazional, şi ca actor, în cadrul mai multor trupe de teatru. Numele lui a fost publicat, pentru prima dată, în 1594, cînd a jucat în două producţii, puse în scenă la Royal Palace, din Greenwich. Aceste spectacole, dedicate reginei Elisabeta I, au fost realizate de compania de teatru ,,The Lord Chamberlain’s Men”, formată dintr-un grup de actori, alături de care Shakespeare a rămas pînă în momentul în care s-a retras, definitiv, de pe scenă. Deşi există doar cîteva referiri ale unor contemporani de-ai săi despre activitatea pe care a desfăşurat-o ca actor, din ele rezultă că, în mod sigur, Shakespeare a apărut pe scenă în rolul fantomei din „Hamlet”, precum şi în piesele cîtorva dintre colegii săi dramaturgi. El este amintit în operele complete ale lui Ben Jonson, din 1616, ca unul dintre „principalii comedianţi”. De asemenea, prima ediţie in folio, conţinînd toate piesele sale, apărută în 1623 (la 7 ani după moartea lui), îl aşează pe Shakespeare în fruntea „actorilor principali din toate acele piese”.

Una dintre scenele cele mai fascinante pe care le-a retrăit Terry în timpul regresiilor sale a scos la iveală momente în care Shakespeare apare în postura de artist dramatic. Amintiţi-vă că nu l-am influenţat pe Terry şi nici nu l-am îndrumat în vreun fel pentru a-şi închipui scene, sau diverse etape din viaţa scriitorului. Odată ce l-am introdus pe Terry în starea de transă, i-am permis gîndirii sale subconştiente să îl poarte în orice moment al vieţii sale trecute, iar singurele întrebări pe care i le-am adresat au fost simple şi clare, de exemplu: „Ce se întîmplă acum?”, sau „Spune-mi mai multe despre asta”. Ocazional, i-am cerut detalii mai precise, întrebîndu-l: „Cum te simţi?”, ori „Cam cîţi ani crezi că ai, aproximativ?”. Aspectele care au ieşit la iveală, în legătură cu viaţa de actor a lui Shakespeare, sînt de-a dreptul surprinzătoare. Într-una din şedinţe, Terry a retrăit entuziasmul generat de comunicarea cu publicul, însemnînd, aproximativ, ceea ce astăzi numim o rutină umoristică de stand-up comedy: „Am în jur de 25-26 de ani şi ne aflăm într-un mic teatru, sau un loc asemănător cu o biserică. Spaţiul de aici nu este prea mare, dar există o scenă. Oamenii pot sta aşezaţi, sau pot rămîne în picioare. Sîntem într-un sat – cred că se află la est de Banbury. Jucăm cu toţii cîte un rol şi adresăm publicului comentarii de pe scenă. Eu şi unul dintre actori ne combinăm reprezentaţia cu reacţia publicului, astfel încît devine o comunicare în 3 direcţii. El se numeşte John Roe, sau Roach, şi incită publicul, angajîndu-l să reacţioneze. Le spune spectatorilor să mă implice şi pe mine, iar eu intru în jocul lui şi al publicului. Jocul nostru stîrneşte publicul, şi asta se întîmplă în timpul piesei; e ca şi cum spectatorii fac parte din ea. Ei rîd şi ne răspund. Simt că deţin controlul, improvizînd, primind comentariile şi bucurîndu-mă de tachinări. În spatele scenei se află o femeie şi un bărbat: ea ne pregăteşte lucrurile necesare pe scenă, iar el ţine o tobă şi un băţ învelit în piele de animal. Un om din public e implicat în reprezentaţia noastră. L-am infiltrat acolo şi el conduce reacţiile publicului. Toată lumea se simte bine. Cineva trece printre spectatori, ţinînd o pălărie în mînă, şi altcineva pune un ou în ea”. Pe tot parcursul acestei secvenţe, Terry zîmbea larg şi, din cînd în cînd, chicotea: era, fără îndoială, Shakespeare, în postura de „comediant de frunte”.

Într-o altă şedinţă, în timp ce se afla în transă, Terry s-a trezit într-o trăsură trasă de cai, părăsind oraşul Gloucester: „Mă îndrept spre sud, înapoi la lucru. Este stagiunea pieselor de teatru. Pare să fie cald, e perioada lui mai. Am două piese puse în scenă, în locuri diferite. Una în apropiere de Turnul Londrei, cealaltă, la sud-vest, de-a lungul Tamisei, de cealaltă parte a fluviului. O organizez pe cea din sud-est, dar joc în cealaltă – acolo se află toţi oamenii importanţi. Acum mă aflu la teatrul de lîngă Turn şi simt plutind în aer un miros fetid. E mizerie peste tot şi multă umezeală, parcă nu e aer, şi străzile înguste sînt puturoase. Mi-aş dori să fiu, iar, la ţară”.

Încă o dată, Terry a avut dreptate. Într-adevăr, amatorii de teatru urmăreau piesele în timpul stagiunii (primăvară-vară), cînd zonele mai puţin curate ale oraşului se găseau într-o stare avansată de degradare. În mahalale, săracii stăteau înghesuiţi în casele închiriate, iar, între ele, spaţiile erau atît de strîmte, încît etajele superioare blocau pătrunderea luminii soarelui. Gunoaiele erau aruncate în stradă, de pe geam, iar urina şi excrementele se scurgeau la vale, pe canale. Bolile erau în floare şi infestările cu şobolani au declanşat epidemiile de ciumă. Nu e de mirare că Shakespeare tînjea după cerurile limpezi şi deschise ale Italiei, sau ale zonei rurale englezeşti.

L-am rugat pe Terry să-mi spună dacă avea şi alte amintiri despre piese puse în scenă. A continuat cu cîteva rememorări vagi, în care se afla într-un teatru rotund, cu acoperişul deschis, privind o piesă în care jucau şi cîţiva pitici. Apoi, a descris o scenă mult mai clară: „Traversez din nou podul acela, într-o trăsură, îndreptîndu-mă spre sudul Tamisei. Simt că sînt foarte ocupat. O biserică se află chiar de partea cealaltă a podului şi, la stînga ei, se găseşte teatrul, construit din bîrne de lemn şi cărămizi mari. Mulţi oameni muncesc de zor, să finalizeze lucrările. Sînt implicat în acest proiect, împreună cu Charles Worthy, care se află, şi el, acolo. Se pare că lucrăm în vederea unei inaugurări la data fixată. Mă simt foarte bine, ca şi cum aş fi fost implicat în motivul pentru care se desfăşoară lucrările de aici. Unul dintre lucrurile importante este construcţia acoperişului, care trebuie să permită pătrunderea luminii în interior. E un acoperiş rotund, înalt, făcut din lemn, şi este deschis, dar are un soi de bordură din răchită împletită, care depăşeşte marginea acoperişului, avînd rolul de a asigura o mai bună izolare împotriva intemperiilor. Există uşi principale de intrare şi bănci de lemn, aşezate de jur împrejur, la stînga şi la dreapta. Mai multe trepte în spirală urcă pînă la balcon şi mai sînt nişte trepte de lemn, care coboară de pe scenă. Eu şi Charles stăm în primul rînd, urmărind una dintre repetiţiile de pe scenă. În piesă apar actori deghizaţi în animale: unul dintre ei poartă un cap de măgar. E prima piesă care va fi jucată aici – şi este una dintre creaţiile mele“.

(va urma)

STEVE BURGESS

COMENTARII DE LA CITITORI