REÎNCARNĂRI CARE NE TAIE RESPIRAŢIA (3)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

„În satul Longba, Seikia şi soţia lui, Tleihia, aveau un fiu, Laika. Micuţul a murit în jurul vîrstei de 5 ani, provocîndu-le părinţilor săi o mare suferinţă. Înainte de a-şi înmormînta fiul, Tleihia i-a trasat o urmă de funingine pe coapsă. Cînd i-au coborît trupul în mormînt, părinţii l-au implorat pe copil să se întoarcă în curînd. După un timp, Tleihia a adus pe lume un băiat, pe a cărui coapsă exista o pată asemănătoare celei pe care i-o făcuse lui Laika înainte de a-l înmormînta. I-au pus două nume: Laikha şi Laribai“.

Parry mai citează şi alte exemple similare, iar doctorul Ian Stevenson a descris un ritual asemănător, practicat în Thailanda: copilul revenit, Ampam Petcherat, purta pe piept o pată ce semăna cu un semn făcut pe corpul unui copil mort, într-un sat din apropiere.

În ţările occidentale, cînd un copil îndrăzneşte să vorbească despre amintiri din vieţile trecute, de cele mai multe ori părinţii îl roagă să nu mai spună prostii, unii mergînd pînă la aplicarea unei pedepse, pentru a-l învăţa să nu mai mintă. Drept urmare, copiii tac, apoi, odată ce cresc, uită de acele amintiri sau, cel puţin, le ascund. Aceste reminiscenţe dintr-o viaţă anterioară apar foarte devreme la copii. Ei nu pot, evident, să povestească despre ele decît pe la 2-3 ani, după ce învaţă să vorbească şi, adesea, aceste amintiri se şterg, puţin cîte puţin, la pubertate, pentru ca, apoi, să dispară complet. Este evident că nişte copii foarte mici nu au citit niciodată povestiri istorice, nu au apucat încă să se uite la televizor, nu au învăţat nimic la şcoală. Memoria lor este neatinsă de acest gen de amintiri. Aşadar, la copiii care, în mod spontan, vorbesc despre nişte fapte ce par să se ivească din trecut găsim cele mai convingătoare realităţi ale reîncarnării.

Dintre cercetările efectuate pentru a studia reîncarnarea în acest context, cele ale doctorului Ian Stevenson sînt printre cele mai edificatoare. Acest profesor de neuropsihiatrie, specializat în medicina comportamentală, a primit o donaţie privată care i-a permis să călătorească prin lume, studiind peste 3.000 de cazuri de reîncarnare şi adunînd probele veridicităţii acestor poveşti. El a strîns depoziţiile mai multor martori, confirmînd cele spuse de copii, prin numeroasele declaraţii ale adulţilor din familia şi din anturajul acestora. Apoi, el a comparat rezultatele obţinute cu cele ale altor persoane care au efectuat aceeaşi investigaţie, mergînd pînă la a interoga aceiaşi martori, la interval de cîţiva ani. Este, astfel, înconjurat de maximum de garanţii în ceea ce priveşte autenticitatea faptelor. Munca sa impresionantă, realizată cu minuţiozitate şi cu o rigoare exemplară, îl va face pe acest profesor universitar să publice prima lucrare, ,,Douăzeci de cazuri care sugerează fenomenul reîncarnării”, urmată, cîţiva ani mai tîrziu, de studiul intitulat ,,Copiii care îşi amintesc de vieţile lor anterioare”.

Se pare că o moarte violentă şi prematură predispune la dobîndirea acestei memorii. Mulţi dintre copii păstrează amintirea unei morţi la o vîrstă fragedă, de cele mai multe ori accidentală, care a provocat o reîncarnare rapidă, deseori, în familie sau în cercul de apropiaţi. Cu siguranţă se găsesc şi mai multe cazuri în India sau în ţările în care reîncarnarea este acceptată, întrucît, acolo, copiii se pot exprima liber cu privire la acest subiect.

În 200 din totalul celor 1.600 de dosare pe care le-a studiat, Ian Stevenson a găsit urme fizice ale vieţii anterioare (cicatrice, semne în jurul gîtului sugerînd strangularea, locurile pe unde a intrat şi a ieşit un glonţ), întrucît, în majoritatea cazurilor înregistrate, personajele au fost asasinate sau au murit în mod brutal.

Jumătate din aceste cazuri provine din Asia de Sud-Est, iar o mare parte din celelalte se regăseşte în Orientul Mijlociu, Alaska, Europa şi Brazilia. Există foarte puţine cazuri în Statele Unite şi în Canada. Frecvenţa lor variază, deci, foarte mult de la o cultură la alta, fără a le putea explica prin influenţe culturale.

Contrar celor susţinute de unii, dacă în Orient există o credinţă colectivă în realitatea reîncarnării, cunoaşterea vieţilor anterioare este rezervată celor înţelepţi şi fiinţelor desăvîrşite, care posedă forţa de a suporta revelaţia acesteia, aşa cum am constatat în cazul tulkuşilor. Oamenii de rînd sînt atît de puţin conştienţi de acest lucru, încît în India, spre deosebire de Occident, există terapeuţi specializaţi în a-i face pe cei care îşi amintesc spontan să uite vieţile anterioare, deoarece nu trebuie să îşi rateze şansa de a rezolva problemele din viaţa lor actuală. În opinia lor, amintirea unei vieţi precedente riscă să le aprindă orgoliul, chiar dacă această viaţă a fost una obişnuită. Astfel, părinţii hinduşi se opun cu tărie revelaţiilor fiilor lor şi, de îndată ce aceştia deschid subiectul, îi pedepsesc la fel, dacă nu chiar mai aspru decît o fac părinţii occidentali care se opun acestei teorii.

Toate cazurile semnalate de Stevenson sînt surprinzătoare. Am ales cîteva, aproape la întîmplare, dar care sînt tipice pentru fapte pe care le regăsim în cea mai mare parte dintre ele, pentru că este greu să alegem dintre atîtea documente, toate, foarte precise şi argumentate.

Gopal Gupta s-a născut în 26 august 1956 la Delhi, într-o familie foarte modestă. S-a dezvoltat normal pînă la vîrsta de 2 ani şi jumătate, cînd, într-o bună zi, şi-a uluit familia. Rugat de tatăl său să ducă un pahar de apă care fusese folosit de un musafir, Gopal a refuzat, spunînd că nu strînge nimic, deoarece el era un sharma, adică membru al celei mai înalte caste din India, cea a brahmanilor. Or, un brahman nu se poate înjosi făcînd o muncă pe care o consideră inferioară, cum ar fi să strîngă paharele folosite.

Pe urmă, într-un acces de furie, Gopal a spart mai multe pahare. Tatăl său l-a întrebat de ce a procedat astfel, iar copilul a început imediat să dea o lămurire foarte detaliată. A povestit că, odinioară, se numea Shaktipal Sharma şi trăia într-o casă imensă. Era, pe atunci, proprietarul unei societăţi medicale cu numele ,,Sukh Shancharak”, avea o soţie şi 2 fraţi, iar unul dintre fraţii săi îl asasinase. Gopal a adăugat că trăia, la acea vreme, în oraşul Mathura, la mai bine de 450 de kilometri depărtare de Delhi.

Foarte intrigat, tatăl lui Gopal a povestit unor prieteni cele întîmplate şi unul dintre ei şi-a adus, vag, aminte că auzise vorbindu-se despre o crimă comisă în Mathura.

(va urma)

SYLVIE SIMON

COMENTARII DE LA CITITORI