REÎNCARNĂRI CARE NE TAIE RESPIRAŢIA (4)

in Alte știri

 

 

În 1964, cînd Gopal avea 9 ani, tatăl său a mers în Mathura şi a descoperit că a existat, într-adevăr, o societate numită ,,Sukh Shancharak”. Directorul societăţii a confirmat că unul dintre proprietari l-a împuşcat mortal pe fratele său, în mai 1948. Apoi, a relatat povestea lui Gopal familiei Sharma, care l-a invitat pe băiat să le facă o vizită. Cînd acesta a sosit la Mathura, a recunoscut locurile şi numeroase persoane. Familia Sharma a rămas foarte impresionată de mulţimea detaliilor furnizate de băiat, care a menţionat cîteva incidente cu privire la moartea sa. Or, aceste fapte nu au fost publicate niciodată în ziar.

Profesorul Stevenson, care l-a urmărit pe Gopal pe parcursul mai multor ani, a menţionat că băiatul s-a comportat întotdeauna ca un brahman, refuzînd să îndeplinească treburi casnice sau să bea dintr-un pahar folosit de altcineva. Ian Stevenson a constatat, în următorii ani, că, pe măsură ce creştea, Gopal îşi pierdea interesul pe care îl manifestase faţă de familia Sharma şi, puţin cîte puţin, a renunţat să mai vorbească despre încarnarea sa precedentă.

În opinia lui Stevenson, acest caz este interesant, întrucît băiatul, atunci cînd pomenise, în faţa părinţilor săi, despre crimă, avea doar 2 ani şi jumătate. Era exclus, deci, ca el să fi auzit vorbindu-se de ea. În plus, chiar dacă această faptă, comisă într-o familie importantă, fusese relatată în ziare cu 10 ani înainte, familiile Sharma şi Gupta locuiau la sute de kilometri depărtare şi aparţineau unor medii sociale diferite care, în India, nu se amestecau deloc. De asemenea, fiecare dintre cele două familii afirmase că nu auzise niciodată pomenindu-se de cealaltă, mărturii confirmate de numeroase persoane.

Gnanatilleka Baddewithana s-a născut la 14 februarie 1956, într-o casă situată în apropierea satului Hedunawewa, în mijlocul junglei, pe Insula Ceylon. De cînd a început să vorbească, ea evoca existenţa unei alte mame şi a unui alt tată decît părinţii săi, dar prima sa aluzie precisă la o viaţă anterioară a fost făcută în jurul vîrstei de 2 ani. Pe atunci, fetiţa pretindea că adevăraţii săi părinţi locuiau „în altă parte“, la fel ca şi cei 2 fraţi şi numeroasele sale surori.

Mai tîrziu, auzind pomenindu-se numele oraşului Talawakele, ea a declarat că părinţii săi locuiau acolo, precizînd locul unde se găsea casa şi numind cîţiva membri din familia sa. Venerabilul Piyadassi Thera, care locuia în Kandy, oraş universitar din zonă, a fost informat despre acest lucru şi, pornind de la detaliile furnizate de copilă, acesta a putut să identifice o familie care trăia în Talawakele şi care corespundea exact descrierii făcute de Gnanatilleka. La 9 noiembrie 1954, această familie pierduse un fiu, pe nume Tillekeratne, care, atunci cînd a murit, avea 9 ani şi 3 luni.

În 1960, Gnanatilleka a mers la Talawakele, însoţită de părinţi. Ea descrisese exact amplasarea casei „sale“, numai că aceasta fusese dărîmată, iar familia care locuise acolo se mutase la scurtă vreme după moartea lui Tillekeratne. Puţin mai tîrziu, 3 profesori de la Colegiul Sri Pada, unde învăţase Tillekeratne, s-au deplasat la Hedunawewa, pentru a o vizita pe Gnanatilleka. Fiecare, pe rînd, i-a pus întrebarea: „Mă cunoşti?“. Pe doi dintre aceştia – directorul colegiului şi un profesor – fata a spus că nu-i ştie, ceea ce era un lucru firesc, dat fiind că nici unul dintre ei nu îl cunoscuse pe Tillekeratne. În schimb, fata l-a recunoscut imediat pe D.V. Sumithapala, un profesor care, spunea ea, nu o pedepsise niciodată. Acesta a confirmat că nu îl certase niciodată pe Tillekeratne. Fetiţa a istorisit apoi, cu lux de amănunte, o poveste mitologică pe care o învăţase de la profesor, iar părinţii fetei au confirmat ei că nu îi spuseseră niciodată, acasă, acea poveste.

La începutul anului 1961, Gnanatilleka a fost dusă pentru a doua oară la Talawakele. Acolo, pusă în faţa mai multor oameni, i s-a pus, în dreptul fiecăruia, aceeaşi întrebare: „Cunoşti această persoană?“. Şi, de fiecare dată, ea indica natura relaţiilor care existaseră între Tillekeratne şi persoana respectivă. În schimb, ea nu a putut recunoaşte 3 persoane: acestea nu îl cunoscuseră pe Tillekeratne, ele fiind aduse în faţa copilei, în mod intenţionat, pentru a o pune la încercare.

Cînd l-a întîlnit pe Buddhadasa, fratele lui Tillekeratne, ea l-a numit „fratele meu“. El, însă, a tratat-o cu oarecare răceală: cei 2 fraţi nu erau în relaţii bune, ceea ce Gnanatilleka nu avea de unde să ştie. Ea a afirmat că albastrul era culoarea ei preferată în viaţa anterioară, iar D.V. Sumithapala şi-a amintit că băiatului îi plăcuse întotdeauna albastrul şi că purta, de obicei, cămăşi de această culoare.

Trebuie să menţionăm faptul că Tillekeratne se rănise grav, în urma unei căzături de pe un scaun, ceea ce impusese internarea lui în spital, unde, la scurt timp, avea să şi moară. Părinţii lui Gnanatilleka au confirmat spaima iraţională a fiicei lor faţă de spitale şi de medici, precum şi frica de a se urca pe vreun obiect de unde ar fi putut să cadă.

Dintre cazurile analizate de Stevenson, doar cîteva – aproximativ 5% – se încadrează în categoria celor în care subiectul este de alt sex decît personalitatea sa anterioară. Or, în ultimul caz prezentat, Tillekeratne demonstrase, pe parcursul existenţei sale, tendinţa clară spre un caracter efeminat. Într-o zi, el chiar îl întrebase pe unul dintre profesorii săi dacă era posibil să îşi schimbe sexul prin reîncarnare. În schimb, potrivit părinţilor ei, Gnanatilleka era „o băieţoaică“ neastîmpărată şi foarte curajoasă. De altfel, ea le spusese acestora, în repetate rînduri: „Am fost băiat, dar acum sînt fată“, iar profesorului Stevenson i-a mărturisit că, atunci cînd era băiat, îşi dorise să fie fată. Stevenson a întîlnit-o din nou pe Gnanatilleka în 1970, cînd aceasta avea aproape 15 ani. Ea i-a declarat că amintirile pe care le avea din viaţa anterioară se estompau, dar că încă se gîndea destul de des la vechea sa familie.

Referindu-se la acest caz, Ian Stevenson a mărturisit că a fost foarte impresionat de integritatea şi onestitatea tuturor martorilor, persoane care nu puteau obţine nici un profit financiar de pe urma acestei poveşti, iar publicitatea făcută pe marginea respectivului caz îmbrăcase un caracter mai degrabă stînjenitor decît unul agreabil. Gnanatilleka era, evident, prea tînără pentru a fi inventat povestea, iar o înşelătorie din partea familiei ei nu se putea explica fără complicitatea familiei Tillekeratne şi a profesorului acestuia. În plus, toţi ar fi trebuit să fie nişte actori remarcabili pentru a simula emoţiile resimţite în momentul întîlnirii cu fetiţa.

(va urma)

SYLVIE SIMON

COMENTARII DE LA CITITORI