REÎNCARNĂRI CARE NE TAIE RESPIRAŢIA (7)

in Lecturi la lumina ceaiului

 

 

 

În lucrarea sa ,,The Soul of a People“ (Sufletul unui popor), Harold Fielding Hall, magistrat englez aflat la post în Birmania, pe la sfîrşitul Secolului al XIX-lea, semnalează că a întîlnit el însuşi numeroşi copii care îşi aminteau de vieţile lor anterioare.

„Acum vreo 50 de ani, s-au născut 2 copii, într-un sat numit Okshitgon: un băiat şi o fată. Ei au venit pe lume în aceeaşi zi, în case învecinate, au crescut împreună, s-au jucat împreună şi s-au îndrăgostit. Apoi, s-au căsătorit şi şi-au întemeiat o familie, cîştigîndu-şi existenţa din cultivarea cîmpurilor aride din jurul satului Okshitgon. Erau cunoscuţi pentru marea lor dragoste unul faţă de celălalt şi au murit aşa cum au trăit: împreună. Moartea i-a luat pe amîndoi în aceeaşi zi şi au fost înmormîntaţi împreună în afara satului. Apoi au fost uitaţi, căci, după cucerirea oraşului Mandalay, întreaga Birmanie era înţesată de oameni înarmaţi, drumurile erau periculoase, iar nopţile erau luminate de flăcări ce înghiţeau cătunele“.

Okshitgon era situat în centrul unuia dintre districtele cele mai afectate, şi numeroşi localnici au fugit. Printre ei, un anume Maung-Kan şi tînăra lui soţie s-au stabilit la Kabu. Femeia i-a dăruit bărbatului său 2 gemeni, pe care i-a născut la Okshitgon cu puţin timp înainte să părăsească satul. Cel mare se numea Maung-Gyi, ceea ce înseamnă Fratele cel mare, iar cel mic, Maung-Nge, sau Fratele cel mic. Copiii au crescut la Kabu şi au început, în scurt timp, să vorbească. Dar părinţii lor au constatat cu surprindere că ei îşi spuneau Maung-San-Nyem şi Ma-Gyroin (care era nume de fată). Părinţii şi-au amintit că acestea fuseseră numele soţilor care muriseră la Okshitgon pe vremea cînd s-au născut copiii. Ei au crezut, deci, că sufletul bărbatului şi cel al femeii intraseră în corpurile copiilor lor, astfel că s-au decis să-i ducă pe micuţi la Okshitgon, pentru a-i testa. Ajunşi acolo, copiii au recunoscut atît locurile, cît şi oamenii, precum şi veşmintele pe care le purtaseră în viaţa anterioară. Unul dintre gemeni, cel mic, îşi amintea şi faptul că, în vremea în care purtase numele Ma-Gyroin, odată, împrumutase două rupii de la o anume Ma-Thet, fără ştirea soţului, şi că această datorie nu a fost plătită. Ma-Thet, care trăia încă, a fost întrebată şi şi-a adus aminte că, într-adevăr, ea dăduse cu împrumut acei bani.

„I-am văzut la puţin timp după aceea, a relatat ea. Acum au 6 ani. Băiatul mai mare, în corpul căruia intrase sufletul bărbatului, este un om mic şi gras, dar cel mic este mai puţin puternic şi are o expresie visătoare, ciudată, mai degrabă a unei fete. Mi-au povestit nenumărate lucruri din vieţile anterioare. Ei spun că, după moartea lor, au trăit un timp fără corp, rătăcind prin aer şi ascunzîndu-se în copaci, aceasta, din cauza păcatelor lor. Apoi, după cîteva luni, s-au născut din nou, ca gemeni“.

Potrivit autorului povestirii, birmanezii, ca mulţi alţii, nu acceptă să îşi vadă credinţele şi ideile ridiculizate şi sînt, aşadar, foarte rezervaţi cînd vine vorba despre acest subiect. Dar, înţelegînd că nu se caută decît învăţături, ei acceptă să spună tot ceea ce gîndesc, cu condiţia să fie trataţi cu respectul cuvenit. H. Fielding Hall îşi continuă povestea: „Am constatat că îşi aminteau adesea despre vieţile lor anterioare; mai ales copiii puteau spune cine fuseseră ei înaintea existenţei prezente, iar aceste amintiri se estompau pe măsură ce micuţii creşteau, pentru ca, în final, ele să dispară aproape complet. Totuşi, amintirile rămîneau vii în cazul multor copii“.

În aprilie 1932, revista americană ,,Modern screen“ a publicat o întîmplare stranie, relatată de actorul Melwyn Douglas.

Cînd Robin Hull avea 5 ani, a început să istorisească lungi poveşti, într-un limbaj de neînţeles, dar care părea, totuşi, extrem de coerent. Într-o zi, cînd o prietenă de-a familiei l-a auzit rostind aceste fraze neinteligibile, i-a propus mamei lui Robin să revină cu un specialist în limbi orientale. Profesorul a recunoscut un dialect folosit în Tibet, regiune în care familia Hull nu pusese niciodată piciorul. Întrebat de profesor, Robin a explicat că învăţase să vorbească acea limbă, la şcoală. Cînd mama i-a atras atenţia copilului că nu fusese niciodată la şcoală, Robin a răspuns: „Ba da, am mai fost la şcoală înainte“.

El îşi amintea că şcoala se afla în munţi, dar că aceşti munţi erau diferiţi de aceia la care mergea să-şi petreacă, de regulă, vacanţele de vară. Cît despre profesori, spunea că ei purtau robe şi aveau un şnur gros, ca un fel de frînghie, legat în jurul mijlocului. Pe urmă, copilul a făcut o descriere detaliată a şcolii şi a împrejurimilor.

La cîtva timp după aceea, profesorul a mers în Tibet şi a început cercetările pentru a găsi şcoala. Şi a găsit-o. Se afla în Munţii Kunlun, într-o zonă aridă şi pustie. Toate detaliile furnizate de Robin au fost verificate, printre altele şi faptul că preoţii lama care predau în acea şcoală purtau robe lungi, legate cu un soi de frînghie.

În acest caz, la fel ca părinţii lui, copilul trăia la mare depărtare de ţara despre care vorbea şi nu avea nici o legătură cu locuitorii ei. Totuşi, el folosea limba vorbită acolo, necunoscută atît lui, cît şi familiei sale. Nu putea, deci, să fie vorba despre o poveste pe care copilul să o fi auzit, sau despre legături stabilite în această viaţă.

Dar Orientul nu deţine exclusivitatea în privinţa celor care păstrează amintiri despre vieţile trecute. Astfel de oameni pot fi întîlniţi şi în ţările din Occident.

Sfîrşit

SYLVIE SIMON

COMENTARII DE LA CITITORI