Renașterea Patriei (1)

in Pentru împrospătarea memoriei

Doamnelor și domnilor, iubiți delegați din Țară și oaspeți de peste hotare, distinși reprezentanți ai Corpului Diplomatic acreditați la București, stimați slujitori ai presei scrise și audio-vizuale, în spiritul celor mai nobile simțăminte creștine și de ospitalitate, îngăduiți-mi să vă mulțumesc pentru onoarea pe care ne-o faceți. Întîmplarea face ca reuniunea noastră să înceapă astăzi, 8 noiembrie, care e o zi înscrisă cu roșu în calendarele creștinătății: ziua tuturor Sfinților și, mai cu seamă, ziua Arhanghelilor Mihail și Gavril, prilej cu care, în numele conducerii partidului și al meu personal, le urez tuturor purtătorilor acestor frumoase nume și ale derivatelor acestora, un călduros „La Mulți Ani!” Există partide care manifestă o veritabilă frenezie în a organiza congrese cît mai dese, dacă se poate din an în an, și există partide care respectă intervalul de 4 ani, ba chiar, dacă s-ar putea, ar amîna cît mai mult cu putință asemenea prilejuri de bilanț și de detentă pentru viitor. Cu siguranță, Partidul România Mare face parte din ultima categorie. Așa după cum se știe, primul Congres al P.R.M. s-a desfășurat în martie 1993.

La ora aceea, zestrea noastră era destul de săracă: existau 405 filiale, cu 15.000 de membri cu carnet. Între timp, efectivele formațiunii noastre politice au înregistrat o creștere de aproape 5 ori – în cifre tehnice, așa ceva înseamnă 1.541 de filiale în toată Țara, care numără peste 72.000 de membri.  Neîndoielnic, noi sîntem partidul cu cea mai spectaculoasă evoluție, din toate punctele de vedere. Poate din instinct politic, poate dintr-o obligație morală față de Idealul Național cuprins chiar în titulatura partidului, noi am adoptat o strategie chibzuită. La urma urmei, nici unul dintre noi n-a făcut, pînă în 1991, politică la nivel înalt, dar viața ne-a învățat și populația ne-a onorat cu încrederea ei. Într-o societate în care toate se prăbușesc în jur, Partidul România Mare a crescut încet, constant și sigur. În fond, aceasta e singura evoluție durabilă și care contează în politică. A fost întotdeauna departe de mine gîndul de a îmbrățișa atitudinile triumfaliste și cine lucrează cu mine știe că laud foarte rar și sînt animat de un spirit criticist permanent, inclusiv față de propria mea prestație. Dar modestia e una și defetismul e alta. Dacă noi nu vom manifesta încredere în steaua noastră, atunci să nu ne mire că nu vom reuși să insuflam această încredere nici în rîndurile populației. În martie 1993, Partidul România Mare număra 22 de senatori și deputați, 15 primari și 120 de consilieri județeni, municipali, orășenești și comunali. Astăzi, în noiembrie 1997, avem 27 de senatori și deputați, 58 de primari – ultimul ales chiar duminica trecută – 60 de viceprimari și peste 1.250 de consilieri în toată Țara. Totodată, nu este lipsit de interes să remarc repartizarea armonioasă a parlamentarilor noștri, în absolut toate marile provincii istorice și zone etnografice ale Țării: astfel, avem parlamentari în Mun­tenia, în Moldova, în Transilvania, în Oltenia, în Banat, în Maramureș, în Bucovina, în Dobrogea. În noul Parlament am intrat cu 4,52%, dar avem informații incontestabile că partidul nostru a fost prejudiciat, efectiv, de circa 400.000 de voturi. În sprijinul acestei convingeri vin declarațiile unui general de S.R.I. și cele ale unui membru marcant al Biroului Electoral Central, precum și calculul sociologic elementar, conform căruia, în numai cîteva luni de la alegerile din noiembrie 1996, un partid nu putea sări de la 4,52% la 10% – înseamnă că baza de pornire a fost mai mare, cel puțin 6%. Pentru această fraudă, care ne-a făcut să avem doar 27 de parlamentari, în loc de 40, vinovații vor trebui să dea explicații în curînd. Din fericire pentru noi, Partidul România Mare a beneficiat de o zestre suficientă de voturi, a avut, așadar, de unde să scadă – spre deosebire de P.S.M. care, la ordin străin, a fost nevoit să părăsească Parlamentul. Și astfel se face că, la aproape 45 de ani de la moartea lui Stalin, în România prinde viață o deviză cinică a acestuia: „Nu contează cine și cum votează – contează cine numără voturile!” Abordînd inevitabila radiografie organizatorică, se cuvine să remarc și alte chestiuni, care fac parte din biografia partidului nostru: mai mult de o treime din membrii de partid o reprezintă femeile, media de vîrstă este de circa 45 de ani, iar formațiunea noastră politică are organizații proprii de tineret, de femei și, mai nou, de studenți. O evidență bine pusă la punct demonstrează că din P.R.M. fac parte nu numai români, ci și reprezentanți ai minorităților, cum ar fi țigani, maghiari, evrei, sîrbi, sași, turci, tătari, lipoveni, ba chiar și unii emigranți arabi. De asemenea, avem nuclee puternice în numeroase comunități românești din diaspora, în special în Germania, Italia, Iugoslavia, Ungaria, S.U.A., Canada, Australia, Brazilia. Nu vom numi „diaspora” Basarabia și Bucovina, pentru că ele sînt teri­torii românești. Trăim, oricum, o situație paradoxală: dacă în China funcționează principiul „O Țară – două sisteme”, la noi, la români, se poate vorbi de „Un Sistem – două Țări”. Probabil că „Moscova cîrciumăreasă”, despre care scria Serghei Esenin, a fost atît de binedispusă încît ne-a văzut, mereu, dublu. Un eveniment de o importanță majoră, desfășurat între cele două Congrese, l-a constituit Con­ferința Națională a P.R.M., din mai 1996. Atunci au fost stabilite direcțiile și obiectivele prioritare ale partidului, a fost adoptată Strategia-Fulger de guvernare și s-au trasat jaloanele manierei de abordare a alegerilor din noiembrie 1996. În vara aceluiași an, a avut loc reînscrierea, la Tribunal, în conformitate cu legile statului, a Partidului România Mare. Pentru îndeplinirea în condițiuni optime a acestei obligații au fost elaborate cele trei documente fundamentale ale oricărui partid care se respectă: Doctrina, Programul și Statutul (în formă îmbunătățită). Tipărite în broșuri și în revistele „România Mare” și „Politica”, toate aceste texte esențiale au reprezentat un îndreptar valoros pentru filialele și organizațiile noastre, precum și o manieră atractivă de informare a cetățenilor cu privire la cine sîntem și ce vrem noi, cu adevărat. Totuși, trebuie să privim realitatea în față și să recunoaștem că în 50% din localitățile Țării, cu preponderență în mediul rural, noi NU avem încă organizații de partid. În mare măsură, asta e vina muncii noastre organizatorice, inclusiv a mea, dar nu-i mai puțin adevărat că și boicotul exercitat de postul public de Televiziune, și înainte de noiembrie 1996 și, mai ales, după aceea, a contribuit la lipsa de circulație a ideilor noastre. Practic, din vara anului 1991 și pînă acum, toate acțiunile întreprinse de P.R.M., fără excepție, au fost extrem de pașnice și civilizate. Timp de 6 ani de zile noi n-am ieșit în stradă, n-am organizat mitinguri, n-am creat tensiuni artificiale, ci ne-am văzut de munca noastră, de programele noastre umanitare, de consolidarea structurilor din teritoriu. În acest mod, pînă și adversarii noștri cei mai înverșunați au fost nevoiți să recunoască prestația echi­librată și elegantă pe care au avut-o membrii și simpatizanții P.R.M. în compania electorală din toamna anului 1996. Întrucît noi lucrăm în echipă, am ajuns la concluzia – în cadrul Co­mitetului Director – că populația e suprasaturată de certurile și scandalurile unui politicianism tulbure și că nu este cazul să-i atacăm pe alții, ci să demonstrăm că oferta noastră e mai bună și mai pragmatică. Nu este un secret faptul că partidul nu a avut fonduri, ba chiar au existat cazuri cînd afișele candidaților noștri au fost tipărite pe reversul unor materiale de pro­pagandă și postere ale… Naționalei de Fotbal, de pildă. Singurele posibilități materiale de care am dispus, prin difuzarea revistelor „Româna Mare” și „Politica”, au luat drumul unor acțiuni umanitare care, cu timpul, s-au instituționalizat și au căpătat o frumoasă tradiție. Mă refer, în special, la ajutorarea fraților noștri din Basa­rabia și Bucovina, cărora le-am dăruit mari cantități de medicamente, în timpul Războiului din Transnistria, dar și haine, abecedare, almanahuri, Biblii, ba chiar și un uriaș clopot de bronz pentru Biserica din Dubăsari; mă mai gîndesc la daniile oferite unui număr de peste 60 de biserici din România, la cele 10 burse pe care le-am plătit, timp de 4 ani, unor studenți din Valea Jiului, din salariul meu de senator, pe care nu l-am ridicat niciodată, și, mai cu seamă, la programul „Cina Creștină” – prin care noi oferim, de 40 de luni, hrană și medicamente unui număr de 130 de familii de bătrîni nevoiași, cuprinși între 70 și 95 de ani. Am continuat, timp de 7 ani, să-i ajutăm, de Sărbătorile de Iarnă, pe cei 150 de copii orfani ai Revoluției din București. Am instituit, în urmă cu 3 ani, Premiile Muzicale „Eugen Barbu”, pentru un număr de 10 copii superdotați de la Liceele de Muzică „George Enescu” și „Dinu Lipatti” și, de 7 ani, Premiile Naționale ale Fundației „România Mare”, decernate la peste 150 de personalități de seamă ale civilizației și sportului românesc. Firește, toate acestea n-au fost și nu vor fi niciodată acțiuni politice, dar le invoc tocmai pentru a arăta dimensiunile creștine și valorice ale nucleului de oameni care slujesc fenomenul „România Mare”, în ideea că viața va fi astfel mai suportabilă și că societatea românească poate și trebuie să intre în normalitate. Dar o normalitate a concordiei naționale, a respectului față de valori, a redării bucuriei de a trăi. Pentru unii oameni lipsiți de Idealuri, care judecă totul prin prisma lor și caută un folos propriu sau o utilitate imediată a fiecărei acțiuni, tenacitatea cu care Partidul România Mare, fundația și revistele noastre dezvoltă asemenea programe filantropice și de recunoaștere morală pare cel puțin suspectă. Există specimene care nu pot pricepe că mai trăiesc pe pămîntul acesta și oameni cu frica lui Dumnezeu, idealiști, artizani ai binelui obștesc. În special anumite publicații și posturi de Televiziune au declanșat asupra noastră un tir necruțător, denaturînd faptele, vorbele și credințele noastre. Din nefericire, România este încă Țara lui „Cine țipă mai tare”. La noi, dacă unui om i se face rău pe stradă și tu încerci să-l ajuți, se vor găsi destui „papparazzi” care, a doua zi, să publice că, în realitate, i-ai dat nefericitului om cu ceva în cap și te-ai aplecat, într-adevăr, dar nu ca să-l ajuți, ci ca să-l buzunărești. „Țara reală este alta decît Țara gazetelor!” – scria Nicolae Iorga, însuși Dascălul Național fiind ștampilat, de-a lungul vieții, cu acuzații infame și diametral opuse, de la fascism pînă la bolșevism. Ca om de presă, eu îmi dau seama că ziarele trebuie să se vîndă într-un fel, dar nu cu orice preț!

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 noiembrie 1997, Casa Republicii;
discurs rostit  în deschiderea Congresului
al II-lea al P.R.M.)

Păreri și opinii