Renașterea Patriei (2)

in Pentru împrospătarea memoriei

În orice caz, nu cu prețul intoxicării opiniei publice și al creării unor false probleme, asupra cărora se reped zeci de reporteri și operatori, încăierîndu-i pe liderii politici, alergînd de la unul la altul, distorsionînd afirmațiile unora, într-un perpetuum-mobile care nu mai are nimic comun cu libertatea presei. La noi, din fericire, încă nu s-a produs „Efectul Bérégovoy” sau „Efectul Lady Diana”, dar tare mă tem că, în această goană bezmetică după senzații tari, după tiraje și profituri consistente, vom asista la primele sinucideri sau crime datorate presei. Iată de ce credem că, pentru reglementarea juridică a raporturilor dintre ziariști și societate, este nevoie de o Lege a Presei. Cui îi este frică de o Lege? Eu cred că, moralmente vorbind, este cu mult mai plăcut și mai acceptabil pentru un slujitor mass-media, inclusiv pentru cel care vă vorbește acum, dacă greșește cu ceva, din goana condeiului, să intre sub incidența Legii Presei, iar nu a Codului Penal. Și, pentru că, vorba Ecleziastului, „Nimic nou sub soare”, ascultați ce scria Poetul Național și cel mai de seamă doctrinar al nostru, Mihai Eminescu, în „Timpul”, citez: „Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice e înjurătura (…)“.

„Cu gazetele din timpul nostru se poate, într-adevăr, întîmpla ca cineva, sculîndu-se sănătos dimineața, să-și afle necrologul pe pagina întîi a cutărui organ al adevărului și să se înduioșeze chiar din tonul patetic prin care se descriu peripețiile descompunerii sale organice (…) Jumătate din acești oameni care zgîrie la hîrtie – continuă Eminescu – ar putea să zgîrie brînză și să cîntărească la măsline ori să facă cizme și haine (…) Toate puterile sufletești ale generațiunei sînt absorbite de lupte de partide, și la rîndul lor în toate partidele nu sînt decît amploiați: pe de o parte cei activi, pe de altă parte cei destituiți. Acestea se ceartă pe Țara cea de jaf. Modul cum se ceartă îl numesc, cu toții, presă”. Aș vrea să fiu bine înțeles: stimez și prețuiesc presa, a cărei libertate poate că este cea mai mare cucerire a evenimentelor din decembrie 1989, dar astăzi, după atîtea și atîtea scandaluri, și procese, și premize ale unei psihoze sociale grave, este cazul, într-adevăr, să mulțumim presei pentru ceea ce a făcut bun, în opera de asanare socială, dar și să-i cerem ceva mai mult discernămînt, o mai mare doză de responsabilitate față de cuvîntul scris sau rostit. Printre unii șefi de publicații bîntuie molima de a crede că ei pot scrie orice, oricum și despre oricine, că se pot substitui și Justiției, și Parlamentului, și Serviciilor Secrete, ceea ce poate crea o atmosferă irespirabilă în Țară și poate aduce atingere Siguranței Naționale. Eu cred în diviziunea muncii și, ca atare, îi rog pe colegii mei din presă să cîntărească bine de tot greutatea cuvîntului scris sau tipărit, să nu-și clădească fericirea lor pe nefericirea altora și, în general, să înceteze vînătoarea de oameni declanșată în decembrie 1989 și care, ca o avalanșă alimentată de diferite forțe interne și externe, s-a transformat într-un insuportabil război româno-român. Rostesc toate acestea de la înalta tribună a Congresului P.R.M. tocmai pentru că partidul nostru e singura formațiune politică din lume care s-a născut dintr-o publicație – cînd, de obicei, se întîmpla invers – și pentru că sînt pe deplin conștient că eu însumi am comis greșeli ca șef de revistă și pamfletar, pe care le regret sincer. Am mai considerat necesar să mă refer la presă dintr-un motiv fundamental: cu vehiculul presei se plimbă în voie, de la un cap la altul al Țării și al Agențiilor Internaționale, toate etichetele infame care se aplică unui partid. Nici nu luase bine ființă Partidul România Mare, că o canonadă necruțătoare s-a dezlănțuit împotriva noastră, atît din interiorul Țării, cît și din exterior. Imediat s-a cerut scoaterea noastră în afara Legii, de către niște forțe obscure care, în scurt timp, aveau să dispară chiar ele din orice fel de activitate publică. Încă de la Revoluția Franceză, din 1789, cînd a prins viață conceptul de Naționalism, aproape pretutindeni în lume s-au creat „grămezi spontane” împotriva acestei Doctrine. Ființe și grupuscule, organizații și oligarhii pe care, la prima vedere, nu le lega nimic, ba chiar erau antagonice, își dădeau, brusc, mîna pentru atacarea și distrugerea Naționalismului. Pentru că nu puteau ataca direct Nația, toate aceste forțe malefice izbeau în scutul de apărare a acesteia, Naționalismul. Tactica e veche, încă din orînduirea gentilică – mai ușor se ucide calul decît călărețul. Personal, după analiza a mii și mii de pagini de Istorie, nu-mi dau seama cum de a fost posibilă o asemenea anatemizare, bruscă, a Naționalismului, în acest Secol XX. Probabil, o parte din explicații se datorează reacției față de național-socialismul promovat de Germania Nazistă – care n-avea nici o legătură cu patriotismul unui Goethe, de pildă – dar cred, mai degrabă, că acesta a fost pretextul îndelung așteptat de către unii pentru asaltul final împotriva valorilor naționale. Asta, desigur, în condițiile în care cei care atacă furibund naționalismul altor popoare și-au luat toate măsurile pentru protejarea și promovarea propriului naționalism. Și pentru că, fie din lipsă de cultură, fie din diverse aprehensiuni, această problemă nu e abordată, niciodată, frontal în politica și mass-media noastră, dați-mi voie să reproduc doar două dintre definițiile date Naționalismului. Prima figurează în „Enciclopedia Generală”, tipărită la Editura De Agostini, din Italia, în anul 1995, și unde se scrie, la pagina 1.225, citez: „Naționalismul – mișcare politică și ideologică apărută în Europa sfîrșitului Secolului al XlX-lea în opoziție cu in­ternaționalismul democratic și socialist, miș­care care pune în centrul intereselor sale Națiunea, considerată entitate politică supremă”. Iar în „Dicționarul Universal al Limbii Române”, scris de reputatul lingvist evreu Lazăr Șăineanu, se scrie că „naționalismul promovează aspirațiile exclusiv naționale” și că este „partizan al unității Neamului Românesc”. Este o imposibilitate logică să ne gîndim cum s-ar fi desfășurat Istoria României, cel puțin în timpurile sale moderne, dacă n-ar fi existat naționaliști ca Tudor Vladi­mirescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, B.P. Hasdeu, frații Dumitru și Ion C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Vasile Conta, Vasile Pârvan. Domnilor care ne contestați pe noi astăzi, v-ați gîndit vreodată cum ar fi arătat Geografia și Istoria României dacă nu naționalismul, ci internaționalismul sau trădarea de Țară ar fi fost motorul evenimentelor de la 1848, 1859, 1877, 1894 și 1916 – 1918? Mai mult ca sigur că din România ar fi rămas astăzi numai județele Vlașca, Romanați, Teleorman și Ilfov, în jurul Bucureștilor. Trecutul nu ține de foame, într-adevăr, dar dacă vom permite tuturor impostorilor să ne distrugă trecutul, o să rămînem numai cu foamea. În retragerea forțată de la Iași, din 1917, marele om politic care a fost Ionel I.C. Brătianu a rostit o frază memorabilă, valabilă și astăzi: „Știam că va trebui să plătim unitatea națională cu atîta sînge – n-am crezut însă că va trebui să o plătim și cu atîta noroi!”. În acest context, cînd cele două carnagii mondiale din Secolul XX au dat peste cap sensurile clasice ale stîngii și dreptei, Partidul România Mare crede că a venit momentul să nu se mai opereze cu aceste noțiuni, ci să se vorbească de partide patriotice și de partide reacționare. Destinul a făcut ca, în vreme ce în Europa Occidentală dreapta să fie națională și stînga reacționară, în România lucrurile să stea exact pe dos, flamura Naționalismului fiind preluată de forțele de centru-stînga.

Doamnelor și domnilor, am considerat necesar să fac această scurtă incursiune istorică și doctrinară pentru stabilirea „grupei de sînge”. Fiindcă România este, la ora actuală, ca un bolnav pe masa de operație și, indiferent de valoarea echipei de chirurgi, cu participare internațională, vine o oră astrală, a Adevărului, cînd trebuie să se efectueze o masivă transfuzie de sînge. Ce calitate va avea acest sînge și de unde va proveni el? Sau poate că în loc de sînge unii doresc să infiltreze ser fiziologic, sau clorofilă, sau Verde de Paris – să mă ierte delegația franceză?! Acestea sînt motivele pentru care, în fața pericolului real de deznaționalizare, de pierdere a identității de sine, în fața atacurilor grave de lez-națiune, cînd românii au devenit tolerați în propria Țară și o clasă politică iresponsabilă le-a confiscat pînă și dreptul la Istorie, pînă și pîlpîirea lăuntrică și modestă a speranței că teritoriile care ne-au fost răpite se vor reîntoarce, o dată și o dată, la sînul Patriei-Mame, Partidul România Mare și-a asumat rolul istoric de a se bate pentru drepturile Poporului Român, de a nu permite nimănui batjocorirea a tot ceea ce e sacru pentru acest Neam. Nu vom cădea în trufia de a crede că noi sîntem buricul pămîntului, dar sentimentul onoarei, al dreptății și al legitimei apărări ne determină să amintim, tuturor, ceea ce se pare că s-a uitat. Incultura, dublată de răutate și antiromânism, sînt pericole mortale. Într-o singură frază vreau să fac o trecere în revistă a cîtorva dintre prioritățile absolute cu care acest Popor genial a sporit tezaurul de valori al Umanității: Imnul „Te Deum laudamus” e creat, în Secolul IV, de proto-românul Niceta Remesianul, calculul astronomic al Erei Creștine e opera savantului român Dionisie Exiguul, în Secolul VI, tot un român, Petrache Poenaru, e inventatorul stiloului, Nicolae Paulescu a creat insulina, Henry Coandă e părintele avionului cu reacție, românii Emil Racoviță, Gogu Constantinescu și Ștefan Odobleja sînt creatorii unor științe numite Biospeologie, Sonicitate și, respectiv, Cibernetică, avem doi laureați ai Premiului Nobel, George Emil Palade și Maica Tereza, care era aromâncă de-a noastră, și nimeni nu poate ignora, fără a se face de rîs, bijuteriile create de români în literatură, muzică, arte plastice, arhitectură. Trebuie să lăsăm modestia la o parte și să declarăm că ceea ce am făcut noi, cei de la Partidul România Mare, pentru România, pentru continuitatea și prezervarea valorilor Neamului Românesc, pentru inte­gritatea hotarelor – n-a făcut nimeni! Și a mai venit vremea să afirmăm, răspicat, că pentru interesele fundamentale ale Poporului Român, ne aflăm în conflict deschis cu toți trădătorii de Țară, cu toți komisarii străini care batjocoresc România și o tratează ca pe o junglă tocmai bună de defrișat și jefuit, ca pe o Țară „second hand”. Acum, la 8 ani de la evenimentele sîngeroase din decembrie 1989, cînd niște tineri idealiști au murit și au înviat fără să știe că, astfel, dejoacă planurile unui complot internațional diabolic, Partidul România Mare este cea mai puternică și autorizată voce care apără ființa națională! Noi sîntem purtătorii de torță, sau lampadoforii, cum ar fi spus grecii antici. Credem într-o Europă a Patriilor și a Națiunilor! Credem că, așa după cum a avut dreptul Germania să se unifice, are și România dreptul să-și refacă vechile hotare, care au fost sfîrtecate în urma unor înțelegeri între Hitler și Stalin. Pînă nu vom recunoaște, deschis, ce simțim, cine sîntem, ce vrem și ce ni se cuvine – noi nu vom putea face nici un pas înainte. Unul dintre cei mai iubiți și mai tragici președinți ai Americii, Abraham Lincoln, definea democrația astfel: „Ultima mare speranță de a lărgi sfera puterii comune, păstrînd, în același timp, libertatea individuală și demnitatea comună”.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit  în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

Păreri și opinii