Renașterea Patriei (3)

in Pentru împrospătarea memoriei

În virtutea acestei democrații, în valorile căreia noi credem, are și România voie de la înalta Poartă a Cerului să-și urmeze destinul fără a da socoteală, în permanență, de monumentele istorice pe care le ridică, de legendele sale, de murmurul izvoarelor, de fîșîitul coasei vîntului prin iarbă și grîne, de cerul cu stele și de legea morală, de care vorbea filosoful din Königsberg. După 45 de ani de așa-zis comunism – care nici n-a existat, fiind o utopie – perioadă din care 20 s-au petrecut sub cizma Armatei Roșii, adusă pe grumazul nostru de un Occident cinic, România n-are numai dreptul, ci și datoria să-și redescopere și să-și cultive valorile naționale. Una dintre explicațiile acestui boicot permanent instituit de grupurile de presiune din exterior constă în faptul că niciodată și nicăieri în lume Mafiei Transnaționale nu i-a mers cu naționaliștii, care n-au acceptat înstrăinarea pămînturilor și a Patrimoniului Național. 

Aici, în aceste resorturi de ordin economic, se ascund motivațiile adevărate ale satanizării Naționalismului.  Noi am avut meritul de a demonstra primii – și uite că numeroase publicații calcă acum pe urmele noastre – că aproape fiecare emisar străin care vine și ne ține predici despre morală, despre democrație, despre drepturile omului, despre integrare euro-atlantică, dacă îl cauți bine vei vedea că e vîrît pînă în gît în privatizări frauduloase, în contracte scandaloase de armament, în comisioane de ordinul a zeci de milioane de dolari. Cele mai cunoscute exemple sînt perechea inseparabilă formată din fostul ambasador S.U.A. la București, Alfred Moses, și congresmanul american de origine maghiară Tom Lantos, un fel de Stan și Bran, ediție revăzută și adăugită.

Primul e implicat în Afacerea „Bell Helicopters”, prin care Mafia americana de armament a vrut să ne vîre pe gît nu mai puțin de 98 de helicoptere de luptă „Cobra”, în valoare totală de 1,5 miliarde de dolari, în condițiile în care România nu stă în drum de așa ceva, iar trupa nu are haine de iarnă și cartofi la masă, iar al doilea e amestecat, printre multe altele, în privatizarea necinstită a Hotelului București. Aveți acum explicația atacurilor pe care acești comis-voiajori le-au tot lansat, și de la București, și de la Washington, împotriva forțelor naționale din România. Am spus-o, încă din 1990, că Democrația consumă tot ce a produs Dictatura, dar n-aș fi crezut că politicieni americani, de talia unui George Bush, se pot lăcomi într-un asemenea hal, la o Țară vlăguită, cum e România. De fapt, ca să ridicăm ștacheta discuțiilor, se poate vorbi de un ultim și periculos atac pe care Congregația Răului îl dă împotriva Națiunilor. Iar acest atac poartă numele de Mondializare. Pîrghiile prin care se acționează pentru îngenuncherea și paralizarea Țărilor sînt numeroase: într-o Țară mare și glorioasă, cum e Franța, se încurajează o inimaginabilă invazie de străini, care au ajuns acum la circa 8 milioane. Am avut șansa să particip, în aprilie 1997, chiar de Paștele Catolic, la cel de-al X-lea Congres al Frontului Național din Franța.

Dacă aș fi fost mai slab de îngeri, cu siguranță că aș fi cedat nervos: cca 30.000 de demonstranți, aduși din toată lumea, la Strasbourg, în special homosexuali, lesbiene și maghrebieni, țineau ora­șul sub asediu, mărșăluiau în cercuri șerpuitoare, ca să pară cît mai mulți, și făceau o larmă infernală, împotriva cui? Împotriva a tot ceea ce are mai bun aristocrația veche a Franței, reunită în jurul bunului meu amic, Jean Marie Le Pen! Am aflat și cîți bani au pus la bătaie adevărații fasciști pentru obstrucționarea acelui Congres de înaltă ținută: cîteva milioane de dolari! Într-o Țară ca Iugoslavia s-a creat un război artificial pe toate cele trei flancuri posibile – și civil, și religios, și etnic – pînă cînd aceasta s-a dezmembrat. La fel s-a dezmembrat și Cehoslovacia. Un scenariu mai mult sau mai puțin asemănător s-a brodat pe seama României, care, alături de Iugoslavia și Cehoslovacia, datorează mult Tratatului de Pace de la Versailles, din 1919. Pe un calculator bine pus la punct se urmărește culpabilizarea Țărilor, anihilarea capacității lor de reacție, fărîmițarea unora dintre ele în mici protectorate, care ar putea fi mai ușor de stăpînit și exploatat. Dacă ne gîndim bine, două idei persistă în Istoria Umanității, din Roma Antică și pînă azi: Ideea Colonială și Ideea Națională. Rostesc toate acestea, acum și aici, pentru a defini mai bine locul pe care îl ocupă Partidul România Mare pe scena politicii românești și, în ultimul timp, a politicii europene. Tocmai pentru că sîntem creștini, noi sîntem și trebuie să rămînem naționali. Pentru că Dumnezeu nu a creat Popoarele întîmplător, altminteri Umanitatea ar fi rămas în stadiul Turnului Babel. Le vine foarte ușor israelienilor, americanilor și chiar germanilor și olandezilor să ne dea lecții de democrație, și toleranță, și multiculturalism, și spiritualizare a granițelor pînă la desființarea lor – în vreme ce ei s-au luptat în Istorie, ba se mai luptă și acum, pentru fiecare palmă de pămînt, pentru însemnele naționale proprii. Îmi place să cred că sînt un bun cunoscător al Istoriei Popoarelor, așa încît nimeni nu mă poate induce în eroare și la orice tentativă a unor politicieni străini de a crea diversiuni în România, eu îi invit pe români să le reteze elanul cu tratatele de Istorie și să demonstreze că acest Popor are un coeficient de inteligență cu mult mai înalt decît cred inspectorii care ne tot irită cu aerele lor de stăpîni. Dacă n-ar fi fost așa, mai mult ca sigur că am fi dispărut ca Stat în Istorie – așa cum Ungaria a dispărut de 2 ori, iar Polonia de 3 ori. În aceste condiții, cînd nori negri bîntuie, de aproape 8 ani, pe cerul României și cînd Mafia Transnațională a trecut la ultimul asediu împotriva Poporului Ro­mân – adică stăpînirea prin înfometare și lichidare a surselor de hrană și de energie – Partidul România Mare consideră că a trecut vremea menajamentelor și ridică în mod hotărît drapelul Tricolor prăvălit în țărînă. Fiindcă mai rău de atît n-are cum să fie. Mai rău decît distrugerea deliberată a Patrimoniului Național, decît vîn­zarea pămîntului către străini, în special în Transilvania, decît epurarea etnică și maghi­arizarea forțată a județelor Harghita și Covasna, decît abandonarea iresponsabilă a Basarabiei de Sud, Bucovinei de Nord, Ținutului Herța și singurei noastre Insule, Insula Șerpilor, mai rău decît toate eșecurile succesive pe care le-a înregistrat România în acest an de grație, 1997, și care ne sînt prezentate drept… succese, mai rău decît toate aceste fenomene n-are ce să se mai petreacă cu soarta noastră. Unde se elaborează oare politica internă și politica externă a României? La București – sau la Bruxelles, Tel-Aviv ori Washington? Actuala Putere, instalată la cîrma Țării printr-o suită inimaginabilă de minciuni și promisiuni populiste, cum ar fi făgăduiala că imediat vor da năvală în România nu mai puțin de 60 de miliarde de dolari, și-a atins, într-un termen record, limita maximă a incom­petenței. Ea se complace în iluzia bolnavă că Istoria României începe o dată cu ea, în noiembrie 1996, dar vorba unui verset biblic, „trufia merge înaintea căderii”. Inegalabilul romancier Stendhal scria, pe la 1820, că Guvernul Franței are o colecție de imbecili. Tare sînt curios ce ar fi scris dacă ar fi văzut ce fel de miniștri are „Micul Paris” de la Porțile Orientului. Permiteți-mi să mai dau un citat, din opera lui Miguel Cervantes: „Cine vrea să se îmbogățească într-un an, va fi spînzurat în șase luni”, zicea eroul de la Lepanto. La noi, în România, maxima a fost preluată, ca de obicei, în mod creator și original: „Cine a stat la pușcărie un an, vrea să ne spînzure în șase luni”. Există particularități ale sufletului și minții fiecărui om, care îl fac să înțeleagă într-un mod specific o realitate, să filtreze altfel decît alții o capodoperă a artei plastice sau a muzicii universale. Lui Napo­leon Bonaparte, de pildă, îi plăceau două lucruri, în mod deosebit: ceasul deșteptător, din argint, al lui Frederic cel Mare, pe care l-a luat cu seninătate de pe biroul acestuia, atunci cînd a cucerit Potsdamul, precum și „Mona Lisa”, a lui Leonardo Da Vinci, păstrată de ilustrul împărat, vreme de aproape 18 ani, deasupra patului său. Ca o picanterie, voi spune că, atunci cînd întrerupea o relație amoroasă cu vreo nimfă a epocii („Nu mai mult de 3 minute!” – zicea, malițios, același Stendhal) – corsicanul se uita la ceas și rostea, grăbit, invariabila formulă: „Deja!” Noi, românii, care începem să simțim rigorile unui stat polițienesc, zicem puțin altfel: „Dejeu!” Tot astfel, după decenii întregi de lecturi mai mult sau mai puțin folositoare, din Biblie, Tolstoi a devenit brusc creștin atunci cînd a focalizat și a pătruns în profunzime porunca de a răsplăti răul cu bine. Păstrînd proporțiile – mutatis mutandis – vom spune și noi că milioane de români, inclusiv cei care au fost niște fanatici ai C.D.R., au trăit o revelație ca de „Sabath Negru” atunci cînd au asistat la inimaginabilul holocaust animal declanșat de această veritabilă „echipă a morții”. Pentru oaspeții străini prezenți la Congresul nostru și care n-au de unde să cunoască toate nestematele sufletești ale acestui Popor, voi spune că românul este un om cu frica lui Dumnezeu, foarte milostiv și cuminte, iubitor și ocrotitor de animale. Așa cum împodobește românul mînjii, iezii și mieii de Paști, cu ciucuri de lînă colorată și clopoței, așa cum își bușumează el calul cu fîn și busuioc, dîndu-și uneori haina de pe el pentru a-l ocroti de mușcătura crivățului iernii, așa cum își învață el pruncii, de mici, să hrănească păsările cerului și căprioarele pădurii, n-o mai face nimeni. Un mare istoric francez, l-am numit pe Jules Michelet, relatează o scenă desprinsă parcă din scrierile fantastice ale lui Borges, Márques sau Julio Cortazar: pe la mijlocul Secolului XIX a întîlnit o familie de țărani români care avea un băiețel de 6 ani; acesta începuse, de la o vreme, să dispară de la masa de prînz, preț de un sfert de ceas, după care apărea radios; azi-așa, mîine-așa, pînă cînd tatăl copilului s-a luat după el, în fundul grădinii; ceea ce a văzut acolo putea să ia graiul oricui: așezat pe un buștean, acel înger neprihănit dădea, din pîinea lui, de mîncare unui șarpe – probabil legendarul „șarpe al casei”, care nu face rău nimănui; înspăimîntat, gospodarul a pus mîna pe sapă şi a ucis reptila; dar ceea ce a urmat e şi mai fantastic, intrînd în zona crepusculară a tragediilor antice – începînd de atunci, copilul a plîns, n-a mai vrut să mănînce nimic, scîncea şi nu reuşea să şoptească decît „puiu, puiu şi iar puiu”, cum scrie Jules Michelet, după care, în mai puţin de o săptămînă, s-a prăpădit. Este o poveste adevărată, relatată de unul dintre marii creatori de Şcoală Istorică din Europa. Ce am vrut să spun prin asta? Am vrut să spun că românii au o relaţie cu totul şi cu totul specială cu toate vietăţile firii, care sînt privite drept creaturi miraculoase ale lui Dumnezeu. Nu întîmplător, Balada Naţională a folclorului nostru milenar este „Mioriţa” – oiţa năzdrăvană, care intră în ciclul cosmic al vieţii şi al morţii. Pentru un asemenea Popor milostiv, uciderea, prin înfometare, a milioane de vietăţi, cu scene de groază, apocaliptice, printre care şi canibalismul bietelor animale – ei, bine, efectul a fost înfiorător.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(8 noiembrie 1997, Casa Republicii; discurs rostit  în deschiderea Congresului al II-lea al P.R.M.)

Păreri și opinii