Reportajele ,,României Mari“ (1)

in Lecturi la lumina ceaiului

– episodul II –

Răzbunarea, o mîncare consumată rece

Gara. Sibiul este, şi el, sub ploaie. Îmi încep pelerinajul prin conştiinţele oamenilor, avînd un motiv întemeiat: oraşul Sibiu este locul unde, cu o săptămînă înainte de a fi expulzat din România (aprilie 1977), m-am întîlnit cu consulul Belgiei la Bucureşti, Etienne Dussart. Ştia ce-l aşteaptă, aşa că nu-l mai puteam căuta la Consulat, în Piaţa Cosmonauţilor. Ultima dată fusesem acolo însoţit de profesorul scriitor Marcel Petrişor şi de Nicolae Rădulescu, pe atunci, secretar general de redacţie la revista ,,Vînătorul şi pescarul sportiv“. Ultimul rămăsese în stradă, fiind văduvit de primirea, drept cadou, a unui exemplar din Biblie, tipărit pe foiţă de ţigară, într-o ţară scandinavă. Cu ocazia ,,întrevederii“ de la Sibiu, cunoscusem un alt mare om de caracter: dr. M. Steinkühler, ataşatul cultural al R.F.G. la Bucureşti, care mi-a zis o vorbă deşteaptă: ,,Domnule, la Auschwitz nu flutură şi drapelul României, printre cele ale ţărilor care şi-au predat evreii spre exterminare“. Era o remarcă onestă, însă campania deşănţată, lansată de ex-rabinul şef Moses Rosen şi de presa de sorginte evreiască, avea să dea roade: Ion Antonescu e călău, eroii sînt diplomatul suedez Raoul Wallemberg, salvatorul cîtorva sute de evrei, şi pescarii din satul danez Gillelese, care au trecut cu barca, în Suedia, CÎŢIVA iudei. Şi, evident, ,,marele căutător“ de nazişti Simon Wiesenthal, care a murit în somn, la 96 de ani. Tocmai pentru aceste motive m-am întors la Sibiu. În 1977, consulul belgian mi-l prezentase pe M.J., un român, fost deţinut în lagărul de la Mathausen. Am vorbit cu acesta cca. două ore. Un om fabulos, prin felul în care se exprima şi prin experienţa sa de viaţă. Îl cunoscuse bine pe Wiesenthal, ambii fiind eliberaţi, în aceeaşi zi, în mai 1945. Nu împărtăşea deloc părerea pe care evreul o avea despre sine: ,,A făcut şi bine, dar şi mult rău, spunea M.J. Era o fire animată mai degrabă de răzbunare, decît de dreptate. Îşi selecta «clienţii», altfel nu se explică în ce mod a făcut avere. Pentru el, răzbunarea a fost o mîncare, pe care a consumat-o rece. După ce-i trecuse furia“. Stabilisem să ne mai întîlnim, dar totul a căzut. Consulul a fost obligat să plece, eu am fost arestat, M.J. a murit în 2002. Sigur că se vor găsi destui tîmpiţi să mă acuze de antisemitism, dar, dacă Wiesenthal a căutat adevărul, tot asta vreau şi eu: ADEVĂRUL! Sînt şi nu sînt surprins cînd, la locul stabilit, în spatele gării, îl găsesc pe Ioan J., fiul fostului deţinut. Semnul de recunoaştere era o ,,România Mare“, pe care o ţineam în mînă. Omul este profesor, are 61 de ani şi deţine o comoară nepreţuită: 3 (trei) caiete studenţeşti cuprinzînd memoriile tatălui său. Ajungem acasă la el. Sîntem singuri în locuinţă. Începem să răsfoim însemnările şi să discutăm deschis. În familia lor nu existau persoane cu origini evreieşti. ,,Poate îmi explici cum a ajuns tatăl tău în lagăr“, încep eu discuţia. Răspunsul lui nu se lasă aşteptat: ,,A luptat în Spania. Pînă să fie dus la Mathausen, a trecut printr-un lagăr din Franţa, unde l-a şi prins războiul declanşat de nemţi. În «hîrtiile» astea scrie că tocmai datorită participării lui pe frontul iberic a fost acceptat, odată ajuns la Mathausen, în anturajul celebrului doctor spaniol Julio Casabona. Intrai cu greu în cercul acela, din cauza suspiciunilor, mai ales că Don Julio devenise, rapid, un adevărat exponent al mişcării de rezistenţă. Şi, alături de el, mai era cehul Milós Vitek, profesor la Universitatea Masaryk, din Brno, principalul organizator al Rezistenţei…“. Absorbit de discuţie, nici n-am simţit cînd, în cameră, şi-a făcut apariţia Ludmila, soţia lui. Îi sărut mîna şi, studiind-o atent, descopăr că, în ciuda vîrstei, are ceva din căldura unei alte Ludmile: rusoaica Ludmila Savelieva, celebra actriţă din filmul ,,Război şi Pace“. ,,Va fi dificil să scrii despre M.J. – îmi spune ea –, am avut probleme şi ne-am impus nişte restricţii. Evreii nu-i vor decît pe ai lor, şi realitatea – o vor doar pe aceea impusă de ei!“. Tac, deşi sînt gata să iau foc. Ludmila are dreptate, dar vreau… pace! În bucătărie, unde ne-am mutat pentru o gustare, mă simt puţin stînjenit. Venisem pentru memoriile bătrînului şi speram să plec măcar cu o copie xeroxată a acestora. Numai că, deocamdată, este… imposibil! ,,Prea multe precauţii – zic – aş fi vrut să vă iau şi un interviu despre părintele vostru, dincolo de ceea ce se poate afla din acele caiete“. Ioan încearcă să mă liniştească: ,,Mai lasă-ne puţin. Pînă la viitoarea întîlnire, găsim noi o soluţie“. ,,Finală…“, rîde Ludmila. Şi tot ea adaugă: ,,Ne-am gîndit că numai voi, oamenii de la «România Mare», puteţi scrie în mod cinstit despre cei pomeniţi în memoriile lui M.J. Însă, apropo de Wiesenthal. În 1996, ne aflam în Germania, la o nepoată, cînd postul de televiziune ARD a contestat imaginea acestuia. Erau invocate afirmaţiile făcute de Isser Harel, un fost şef al Mossad, şi de Departamentul american de Justiţie, care, prin vocea lui Eli Rosenbaum, îl acuza pe «vînătorul de nazişti» de părtinire şi obstrucţie a actului de justiţie. Oare cu ce anume şi cum i-a fost recunoscător Kurt Waldheim lui Wiesenthal, pentru faptul că nu l-a deranjat?“. Îi răspund doamnei Ludmila, cu sinceritate, că nu ştiu. ,,Eşti bisericos?“, mă întreabă ea. ,,Aha, ai dat de dracu’ – mă tachinează Ioan – acum te bagă într-ale ei!“. Şi o aud pe Ludmila, grăind din ,,Revelaţii“: ,,A fost azvîrlit jos acuzatorul fraţilor noştri. Şi ei l-au învins datorită sîngelui Mielului şi datorită cuvîntului mărturiei lor“.

(va urma)

ILIE COSTACHE

P.S. – Din ,,Reportaje“ (2): Un ţăran, în imensitatea cîmpiei, cu pălăria scorojită şi faţa arsă de soare, seamănă cu Hemingway la malul mării. Stelică a lu’ Dică a lu’ Avram, din Zăvoiul Orbului, a oprit căruţa şi m-a luat de pe drum. Coborîsem din tren, venind de la Sibiu, dincolo de Găeşti, la Cojocaru, ca s-o tai, pe jos, 10 km, pînă la Primăria din Mogoşani…

COMENTARII DE LA CITITORI